În Monitorul Oficial nr. 286 din 28 aprilie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 64 din 24 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
În extras
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2/3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care au următoarea formulare: „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.“
14. Curtea observă că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că aceste texte de lege aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 41 alin. (2) privind dreptul la măsuri de protecţie socială. Se mai invocă, în susţinerea excepţiei, şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 29 din Carta socială europeană, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Directiva 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 225 din 12 august 1998, transpusă în art. 69 şi următoarele din Codul muncii, dispoziţii referitoare la dreptul salariaţilor la consultare şi informare în caz de concediere colectivă – ca o componentă a măsurilor de protecţie socială.
16. De asemenea, se invocă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 3 martie 2011, pronunţată în Cauza C 235/2010 – David Claes şi alţii împotriva Landsbanki Luxembourg SA referitoare la dreptul fundamental al salariaţilor de a fi consultaţi şi informaţi, inclusiv în procedura insolvenţei. Totodată, cu privire la cerinţa de claritate şi previzibilitate a normei legale invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, jurisprudenţa reţinută şi de Curtea Constituţională, spre exemplu în Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014.
17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 cuprinde două teze distincte care se subsumează aceleiaşi ipoteze normative, respectiv procedurii concedierii colective reglementate în situaţia reorganizării judiciare sau lichidării societăţii. Ambele teze cuprind reglementări derogatorii, în sensul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, în raport cu reglementarea-cadru în materie, respectiv Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, în privinţa informării şi consultării angajaţilor, pe de o parte, şi a duratei preavizului, pe de altă parte; aşadar, Curtea reţine că cele două teze ale art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 derogă de la prevederile art. 69–73 şi ale art. 75 alin. (1) din Codul muncii. În acest context normativ, Curtea, având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate, urmează să analizeze, distinct în raport cu fiecare teză identificată, dacă derogările prevăzute la teza întâi al art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 sunt conforme cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, iar în privinţa celor de la teza a doua a art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, dacă sunt conforme dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
18. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în legătură cu art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006, Curtea reţine că o componentă esenţială a dreptului la muncă o reprezintă protecţia socială a muncii ce cuprinde, la rândul ei, aspectele prevăzute în art. 41 alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 312 din 8 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 30 august 2004), aceasta avându-şi sorgintea în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie (Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 19 noiembrie 2001), care consacră principiul statului social (cu privire la acest concept constituţional, a se vedea Decizia nr. 1.594 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 decembrie 2011). Protecţia socială a muncii este o noţiune bivalentă, fiind reglementată atât ca drept fundamental din perspectiva cetăţeanului (Decizia nr. 269 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005), cât şi ca obligaţie din perspectiva statului în vederea apărării persoanei aflate într-o poziţie de inferioritate economică în cadrul raportului de muncă (Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005). Cu privire la garanţiile drepturilor fundamentale la muncă şi la protecţia socială a muncii, Curtea a stabilit că acestea vizează reglementarea legală a raporturilor de muncă, asigurarea stabilităţii acestora, a drepturilor şi obligaţiilor angajatorilor şi ale angajaţilor, ele având menirea, pe de o parte, să asigure desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios şi echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât şi ale salariaţilor (Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005) şi, pe de altă parte, să împiedice angajatorii să dispună, din proprie iniţiativă, încetarea raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, şi, corelativ, să asigure exercitarea dreptului de apărare al salariaţilor împotriva oricăror măsuri nelegale sau neîntemeiate (Decizia nr. 205 din 26 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 19 septembrie 2001 sau Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 19 noiembrie 2001).
19. Garanţiile anterior menţionate îşi găsesc reglementarea de principiu în cuprinsul Legii nr. 53/2003 – Codul muncii (Decizia nr. 269 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005), act normativ infraconstituţional care consacră caracterul efectiv al drepturilor fundamentale la muncă şi la protecţia socială a muncii. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că măsurile care se subsumează conceptului de protecţie socială a muncii trebuie să îşi găsească o aplicare concretă şi efectivă, astfel că, în mod necesar, ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, iar nu pe calea unor norme supletive, caz în care respectarea lor ar deveni facultativă, părţile având posibilitatea de a deroga prin acordul lor de voinţă, împrejurare care ar permite angajatorului să îşi impună punctul de vedere, iar protecţia socială a muncii ar deveni, astfel, pur formală şi iluzorie. Or, Curtea a reţinut că interdicţia instituită de legiuitor cu privire la renunţarea de către angajaţi la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege reprezintă „un corolar logic al art. 41 alin. (2) din Constituţie“ (Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, precitată), aşadar al dreptului constituţional la protecţia socială a muncii, precum şi al garanţiilor care se subsumează conţinutului normativ al acestuia.
20. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că art. 41 alin. (2) din Constituţie, consacrând dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială, enumera elementele componente ale acestui drept, respectiv securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi „alte situaţii specifice, stabilite prin lege“. Curtea constată că intenţia legiuitorului constituant, prin trimiterea la „alte situaţii specifice, stabilite prin lege“ în vederea determinării sferei de cuprindere normativă a dreptului, a fost aceea de a permite configurarea şi structurarea acestuia într-un mod dinamic, permiţând adaptarea sa noilor realităţi economice sau sociale care intervin în evoluţia societăţii (cu privire la interpretarea normelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat permanent faptul că dreptul este viu (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 şi Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), iar drepturile fundamentale nu au o existenţă abstractă (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011) în contextul în care înseşi conceptele constituţionale sunt supuse la rândul lor unei viziuni interpretative evolutive (Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 171, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014), Curtea fiind însă unica autoritate publică care are competenţa de a da o interpretare obligatorie textului Constituţiei. De aceea, faptul că teza a doua a art. 41 alin. (2) din Constituţie identifică anumite elemente componente ale dreptului nu poate duce la concluzia că această enumerare este exhaustivă, întrucât în final foloseşte sintagma „alte situaţii specifice, stabilite prin lege“, ceea ce înseamnă că legiuitorul constituant, prin enumerarea realizată, a dorit ca în mod obligatoriu elementele esenţiale, componente ale dreptului să se regăsească în corpul Constituţiei, impunând, aşadar, acest minim în privinţa standardului de protecţie al dreptului, fără să excludă posibilitatea adaptării conţinutului dreptului la alte situaţii specifice.
21. Pentru a determina sfera de cuprindere a dreptului, Curtea, în mod necesar, trebuie să distingă între acele elemente componente ale dreptului care îl definesc şi-l caracterizează, fiind inerente existenţei sale constituţionale, şi cele care au o natură pur legală. Dacă în raport cu această din urmă categorie de elemente care ţin de protecţia socială a muncii, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în raport cu prima categorie marja acestuia de apreciere este una limitată, ţinând cont tocmai de natura juridică specifică a acesteia.
22. În aceste condiţii, pentru a răspunde la critica de neconstituţionalitate, Curtea, mai întâi, trebuie să stabilească dacă informarea şi consultarea angajaţilor reprezintă o măsură de protecţie socială a muncii, iar în cazul unui răspuns pozitiv, dacă este un drept pur legal sau din contră caracterizează însuşi dreptul fundamental la măsuri de protecţie socială a muncii. Cu privire la primul aspect, Curtea constată că informarea şi consultarea angajaţilor are drept premisă existenţa unor raporturi de muncă, plasate, la rândul lor, în sfera de protecţie a dreptului la muncă, drept consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie; în consecinţă, obligaţia legiuitorului de a institui măsuri concrete de informare şi consultare a angajaţilor vizează, din punct de vedere temporal, perioada cuprinsă între începerea şi încetarea raporturilor de muncă, astfel încât în tot acest interval de timp angajatorul trebuie să se manifeste activ în îndeplinirea cu bună-credinţă a acestora. Rezultă că atât informarea, cât şi consultarea angajaţilor nu pot fi calificate decât ca fiind măsuri care protejează partea aflată pe o poziţie de inferioritate din punct de vedere economic în relaţiile sociale de muncă şi, îndeosebi, în raporturile sale cu angajatorul; aşadar, Curtea constată că informarea şi consultarea angajaţilor reprezintă veritabile măsuri de protecţie socială a muncii.
23. În continuare, aprecierea Curţii în vederea configurării dreptului fundamental la protecţia socială a muncii, pe lângă elementele componente ale acestuia expres enumerate de textul constituţional, va ţine cont şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte“, respectiv „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte“. Stabilind obligativitatea interpretării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în concordanţă cu tratatele internaţionale la care România este parte, legiuitorul constituant a impus în mod implicit un nivel de protecţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cel puţin la nivelul celui prevăzut în actele internaţionale. În acest context, reglementarea unei măsuri de protecţie socială a muncii într-un tratat internaţional, coroborată cu importanţa şi amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertăţii prevăzute în cuprinsul Constituţiei a unei interpretări în consonanţă cu tratatul internaţional, cu alte cuvinte a unei interpretări care dezvoltă în mod evolutiv conceptul constituţional
24. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie are un conţinut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Această concluzie este susţinută şi de faptul că teza a doua a aceluiaşi text constituţional, pentru a defini elementele componente ale dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii, dezvoltă teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie, printr-o trimitere generică la lege. Această trimitere la lege permite Curţii Constituţionale ca, prin jurisprudenţa sa, să constituţionalizeze acele drepturi ale angajaţilor prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaţionale la care România este parte, fie măsuri de protecţie socială a muncii cu un impact social-economic deosebit.
25. Rezultă aşadar că, pe lângă elementele esenţiale componente ale dreptului la protecţia socială a muncii menţionate expres în cuprinsul tezei a doua a art. 41 alin. (2) din Constituţie, conţinutul normativ al acestui drept-cadru este definit şi prin posibilitatea constituţionalizării pe calea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a măsurilor de protecţie socială a muncii reglementate prin tratate internaţionale (a se vedea paragraful 23), precum şi a celor prevăzute prin lege ca urmare a unor obligaţii internaţionale asumate de statul român sau a necesităţii reglementării unor măsuri cu un impact social-economic deosebit (a se vedea paragraful 24).
26. În cauza de faţă, Curtea reţine că dreptul la informare şi consultare al angajaţilor, pe de o parte, este reglementat în Carta socială europeană revizuită, iar, pe de altă parte, în art. 69–73 din Codul muncii, texte legale care transpun obligaţii internaţionale asumate de statul român, astfel încât, atât prin prisma tezei întâi, cât şi a tezei a doua a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie – teze care cuprind condiţii alternative pentru calificarea unor măsuri de protecţie socială a muncii ca fiind părţi componente ale dreptului fundamental pe care acestea îl consacră – dreptul la informare şi consultare nu se plasează în coordonatele unei simple opţiuni legislative, ci, din contră, este inerent conţinutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecţie socială a muncii.
27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că informarea şi consultarea angajaţilor sunt elemente componente ale dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii cu valenţe constituţionale (a se vedea cu privire la această sintagmă şi Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012), alăturându-se, pe cale interpretativă, celor expres menţionate în cuprinsul art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie.
28. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul la informarea şi consultarea angajaţilor în ipoteza concedierilor colective vizează orice procedură de concediere colectivă, indiferent de particularităţile domeniului în care aceasta intervine. Desigur, legiuitorul poate adecva modul de configurare a dreptului, cu respectarea principiului proporţionalităţii, în funcţie de particularităţile anterior menţionate, însă, este evident că nu poate nega acest drept. În speţă, Curtea reţine că legiuitorul prin modul în care a înţeles să reglementeze procedura concedierilor colective în ipoteza unei societăţi aflate în procedura insolvenţei a negat dreptul la informarea şi consultarea angajaţilor, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, astfel încât, prin ipoteză, nici nu mai trebuie analizată proporţionalitatea măsurii, textul legal criticat fiind neechivoc. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 41 alin. (2) din Constituţie, astfel cum acesta este interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin prisma părţii I pct. 21 şi 29 din Carta socială europeană revizuită.
29. Cu privire la susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea unor acte ale Uniunii Europene, Curtea reţine că art. 27 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, având titlul marginal Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii prevede că „Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea şi consultarea în timp util, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale“. De asemenea, art. 153 alin. (1) lit. e) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede că „În vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 151 [promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane şi combaterea excluziunii – sn], Uniunea susţine şi completează acţiunea statelor membre în domeniile următoare: […] (e) informarea şi consultarea lucrătorilor“. În vederea punerii în aplicare a generoaselor principii enunţate, art. 2, având titlul marginal Informarea şi consultarea, din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 225 din 12 august 1998, prevede că, în cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, va iniţia în timp util consultări cu reprezentanţii lucrătorilor pentru a ajunge la un acord, consultări care referă cel puţin la posibilităţile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectaţi, precum şi la posibilităţile de a atenua consecinţele prin recurgerea la măsuri sociale însoţitoare vizând, între altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediaţi. În vederea îndeplinirii finalităţii urmărite, angajatorul este obligat să furnizeze toate informaţiile necesare pentru a permite reprezentanţilor lucrătorilor să formuleze propuneri constructive. În acest sens, Curtea reţine că prin Hotărârea din 3 martie 2011, pronunţată în Cauza C-235/2010 David Claes şi alţii împotriva Landsbanki Luxembourg SA, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat „consultările prevăzute la articolul 2 din Directiva 98/59 se referă nu numai la posibilităţile de a evita sau de a reduce numărul de concedieri colective, ci şi la posibilităţile de a atenua consecinţele acestora prin recurgerea la măsuri sociale însoţitoare vizând, printre altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediaţi“ (paragraful 56). Prin aceeaşi hotărâre, Curtea de la Luxemburg a stabilit că, „până la încetarea definitivă a personalităţii juridice a unei instituţii cu privire la care se dispune dizolvarea şi lichidarea, trebuie îndeplinite obligaţiile care decurg din articolele 2 şi 3 din Directiva 98/59. Obligaţiile care revin angajatorului în temeiul acestor articole trebuie executate de conducerea instituţiei în cauză, cât timp aceasta rămâne în funcţie, chiar cu competenţe limitate în ceea ce priveşte administrarea respectivei instituţii, sau de lichidatorul acesteia, în măsura în care administrarea instituţiei menţionate este preluată în totalitate de acest lichidator“ (a se vedea punctul 2 al dispozitivului hotărârii). Aşadar, obligaţiile de informare şi consultare prevăzute de directivă trebuie respectate indiferent că faţă de societate a fost deschisă procedura reorganizării judiciare sau cea a lichidării.
30. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat în privinţa Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene faptul că aceasta este un act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaţionale la care face referire art. 20 din Constituţie, astfel încât textul constituţional care o vizează este art. 148 din Constituţie şi că, de principiu, dispoziţiile sale sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului (Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012). Curtea apreciază că nu există nici motiv de a se îndepărta de la această jurisprudenţa şi să o aplice mutatis mutandis şi în privinţa exigenţelor care rezultă atât din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, cât şi din actele secundare ale acesteia, în speţă, directivele.
31. În privinţa aplicării actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).
32. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că prima condiţionalitate este îndeplinită, art. 153 alin. (1) lit. e) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi art. 2 şi 3 din directiva menţionată având un conţinut suficient de clar, precis şi neechivoc, mai ales prin prisma interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea anterior menţionată. Cu privire la cea de-a doua condiţionalitate, Curtea constată că, prin conţinutul lor normativ, actele Uniunii Europene protejează dreptul la „informarea şi consultarea lucrătorilor“, susţinând şi completând acţiunea statelor membre, aşadar, vizând, în mod direct, dreptul fundamental la protecţia socială a muncii prevăzut de art. 41 alin. (2) din Constituţie astfel cum a fost interpretat prin prezenta decizie, text constituţional care asigură un standard de protecţie egal cu cel rezultat din actele Uniunii Europene. Rezultă, aşadar, că actele Uniunii Europene anterior menţionate au, în mod evident, o relevanţă constituţională, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se circumscriu şi se subsumează art. 41 alin. (2) din Constituţie, prin îndeplinirea dublei condiţionalităţi anterior menţionate, fără a încălca identitatea constituţională naţională (Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012), iar, pe de altă parte, că este de competenţa Curţii Constituţionale constatarea existenţei acestei neconcordanţe normative între actele Uniunii Europene anterior menţionate şi cele naţionale, respectiv art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea reţine că neconcordanţa normativă astfel constatată nu îşi poate avea rezolvarea doar prin recurgerea la principiul constituţional al priorităţii de aplicare a actelor Uniunii Europene, ci prin constatarea încălcării art. 148 alin. (2) din Constituţie, text care cuprinde, în mod implicit, o clauză de conformare a legilor interne cu actele Uniunii Europene (cu distincţiile menţionate în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 455), iar încălcarea acesteia, în ipoteza actelor Uniunii Europene cu relevanţă constituţională, trebuie sancţionată ca atare de către Curtea Constituţională. Desigur, în privinţa actelor Uniunii Europene care nu au relevanţă constituţională competenţa de a remedia neconcordanţa normativă aparţine legiuitorului sau instanţelor judecătoreşti, după caz (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, anterior citată).
33. Curtea constată că, întrucât textul legal criticat este abrogat, fiind, aşadar, eliminat din fondul activ al legislaţiei, legiuitorul nu îl mai poate pune de acord cu actele Uniunii Europene incidente, astfel încât numai instanţele judecătoreşti ar fi competente să soluţioneze conflictul dintre norma europeană şi cea naţională. Nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 cu actele obligatorii Uniunii Europene cu relevanţă constituţională în perioada de activitate a Legii nr. 85/2006 constituie eo ipso o încălcare a prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul a permis ca raporturile juridice de muncă să fie guvernate de aceste dispoziţii naţionale, derobându-se de obligaţia sa constituţională de a garanta, pe plan legislativ, cel puţin acelaşi nivel de protecţie al dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii cu cel prevăzut în actele obligatorii ale Uniunii Europene, precum şi de a pune de acord în mod permanent şi continuu legislaţia naţională infraconstituţională cu actele obligatorii ale Uniunii Europene.
34. De altfel, legiuitorul ordinar a sesizat aceste deficienţe de reglementare şi a schimbat soluţia legislativă prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014 (care a abrogat Legea nr. 85/2006), şi care prevede în art. 123 alin. (8) că „După data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului se va putea face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar va acorda personalului concediat doar termenul legal de preaviz. În cazul în care sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte concedierea colectivă, termenele prevăzute de art. 71 şi art. 72 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se reduc la jumătate.“ [a se vedea mutatis mutandis şi art. 123 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 4 octombrie 2013].
35. Cu privire la dispoziţiile art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006, acestea se referă la termenul de preaviz care se acordă salariaţilor, acesta având o durată de 15 zile. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate, raportându-se la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, apreciază că prevederile legale criticate sunt de natură să provoace confuzie, întrucât la data adoptării Legii nr. 85/2006 în Codul muncii era reglementat un termen de 15 zile lucrătoare de preaviz în caz de concediere colectivă, termen care a fost modificat în anul 2011, fiind instituit un termen de 20 de zile lucrătoare de preaviz, iar Legea nr. 85/2006 nu a fost modificată pentru a prelua acest termen de preaviz de 20 de zile.
36. Curtea constată că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, precitată) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din
25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
37. În cazul de faţă, Curtea observă că stabilirea duratei termenului de preaviz de 15 zile ţine de opţiunea legiuitorului, având în vedere situaţia specifică a procedurii insolvenţei. Dispoziţiile legale sunt precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
38. În consecinţă, Curtea reţine că în condiţiile admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, soluţia legislativă consacrată prin sintagma „doar preavizul de 15 zile lucrătoare“ trebuie interpretată în sensul că se referă la o durată a termenului de preaviz mai scurtă decât cea reglementată în dreptul comun, respectiv art. 75 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu respectarea, aşadar, a dreptului la informare şi consultare a angajaţilor.
39. În fine, Curtea constată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, precum şi a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a arăta în ce constă această încălcare. În aceste condiţii, Curtea constată că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012), Curtea neputând să se substituie autorului excepţiei în formularea acesteia.
40. În privinţa efectelor prezentei decizii, Curtea constată că decizia de constatare a neconstituţionalităţii art. 86 teza întâi din Legea nr. 85/2006, având în vedere natura juridică a excepţiei de neconstituţionalitate de mijloc de apărare pus la îndemâna justiţiabilului (Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), se aplică în mod direct tuturor litigiilor pendinte, constituind, în acelaşi timp, cauză de revizuire a hotărârilor judecătoreşti în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [……….] 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii“ (a se vedea şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, precitată).
41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 şi cu unanimitate de voturi în privinţa art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de Sindicatul Hidroelectrica Hidrosind, în numele membrilor de sindicat, în dosarele nr. 31.699/3/2013, nr. 31.693/3/2013 (4.103/2014), nr. 31.694/3/2013 (3.063/2014), nr. 31.697/3/2013 (3.064/2014), nr. 9.824/3/2013 (4.463/2014), nr. 31.696/3/2013 (3.060/2014), nr. 9.879/3/2013 (5.543/2014) ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi în dosarele nr. 17.819/3/2014 şi nr. 17.817/3/2014 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi de Filiala Hidroelectrica Hidrosind din Bucureşti în dosarele nr. 16.164/3/2014, nr. 16.165/3/2014, nr. 16.166/3/2014, nr. 16.167/3/2014, nr. 16.169/3/2014, nr. 16.183/3/2014, nr. 26.031/3/2013, nr. 24.570/3/2013, nr. 24.581/3/2013, nr. 26.074/3/2013, nr. 26.029/3/2013, nr. 32.995/3/2014, nr. 32.996/3/2014 şi nr. 33.004/3/2014 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt neconstituţionale.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în dosarele aceloraşi instanţe şi constată că prevederile art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2015.