În Monitorul Oficial nr. 260 din 17 aprilie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 261 din 8 aprilie 2015 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, cerere formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Integral
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
9. Prin Cererea cu nr. 7.539/2015 din 30 martie 2015, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României.
10. În motivarea sesizării, preşedintele Consiliului Superior ai Magistraturii susţine că conflictul este unul juridic de natură constituţională, izvorul acestuia reprezentându-l nesocotirea de către Senatul României a dispoziţiilor imperative ale art. 76 alin. (2) din Constituţie la soluţionarea cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, omisiunea Senatului României de a pune dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului în acord cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv nesocotirea de către Senatul României a dispoziţiilor imperative ale art. 67 din Constituţie la soluţionarea cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, prin faptul că nu s-a adoptat o hotărâre. În toate aceste situaţii, consecinţele directe ale atitudinii instituţionale a Senatului României sunt împiedicarea autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita atribuţiile recunoscute de Constituţie şi încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Astfel, reţinând că hotărârile prin care se încuviinţează reţinerea şi arestarea unui senator se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi, Senatul a nesocotit dispoziţiile constituţionale consacrate la art. 76 alin. (2) din Legea fundamentală. Consecinţa directă a acestei încălcări a prevederilor constituţionale este chiar împiedicarea autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita rolul constituţional. Conform art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ordinea de drept nu poate fi înţeleasă în afara respectării supremaţiei Constituţiei. Or, dacă s-ar fi respectat cerinţa majorităţii voturilor membrilor prezenţi este evident că cererea privind încuviinţarea reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova întrunea numărul necesar de voturi.
11. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii mai arată că, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi regulamentare, asupra cererii de încuviinţare a arestării preventive, Senatul se pronunţă printr-o hotărâre. Sesizat fiind cu o astfel de cerere, Senatul trebuie să hotărască în sensul admiterii sau respingerii acesteia. Or, în cazul cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, Senatul nu a adoptat o hotărâre prin care să admită sau să respingă cererea formulată de ministrul justiţiei, arătând doar că s-a pronunţat prin vot secret asupra cererii, nefiind întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviinţarea reţinerii şi arestării unui senator. Astfel, omisiunea Senatului de a adopta o hotărâre în urma formulării unei cereri de încuviinţare a reţinerii şi arestării este de natură a înlătura acest act de decizie de la exercitarea oricărei căi de atac ori forme de control. Faptul că Senatul a transmis o simplă comunicare, care nu echivalează cu o hotărâre, constituie în fapt un refuz de soluţionare a cererii formulate de ministrul justiţiei cu privire la încuviinţarea reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, aspect care situează în mod clar Senatul în conflict juridic de natură constituţională cu autoritatea judecătorească.
12. Prin urmare, autorul sesizării solicită admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătoreasca şi puterea legiuitoare, precum şi dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituţională le va socoti necesare şi utile pentru restabilirea ordinii constituţionale şi a echilibrului care trebuie să existe între autorităţile statului şi, în concret, a măsurilor pe care trebuie să le adopte Senatul astfel încât orice cerere transmisă de ministrul justiţiei de încuviinţare a reţinerii şi arestării unui membru al acestei camere să fie soluţionată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.
13. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatului României, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
14. Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis, prin Adresa nr. 897/C/836/III-13/2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.030 din 1 aprilie 2015, punctul său de vedere în care arată că, în materia hotărârilor parlamentare privind cererea de încuviinţare a reţinerii, arestării, percheziţiei, Constituţia nu prevede excepţii de la regula stabilită de art. 76 alin. (2), astfel că asemenea hotărâri se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Cu toate acestea, regula constituţională înscrisă la art. 76 alin. (2) este ignorată la nivelul Regulamentului Senatului (art. 173), prevăzându-se, contrar Constituţiei, votul majorităţii membrilor camerei parlamentare. Chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe a instanţei de contencios constituţional de asanare a viciilor de neconstituţionalitate, supremaţia Constituţiei obligă la o interpretare a sistemului normativ (inclusiv a dispoziţiilor art. 173 din Regulamentul Senatului) în concordanţă cu Legea fundamentală; orice abatere de la această concordanţă conduce la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Cu toate acestea, Senatul nu a asigurat conformitatea art. 173 din propriul regulament cu Legea fundamentală nici prin modificarea acestei dispoziţii, nici pe cale de interpretare şi, în consecinţă, a desfăşurat o procedură în temeiul unei dispoziţii neconstituţionale. Mai mult decât atât, nu a adoptat o hotărâre cu privire la cererea de încuviinţare a reţinerii şi arestării cu care fusese sesizată, aşa cum obligă art. 67 din Constituţie şi art. 121 alin. (1) din Regulamentul Senatului. Neavând natura juridică impusă de normele invocate, actul emis în această procedură de Senat — comunicare — este inexistent şi nu semnifică soluţionarea cererii formulate de ministrul justiţiei cu privire la reţinerea şi arestarea unui senator; totodată, situaţia descrisă poate fi considerată şi un refuz de soluţionare a cererii respective. Această poziţie a Senatului României reprezintă un conflict juridic de natură constituţională în condiţiile în care această Cameră parlamentară s-a situat deasupra Constituţiei, arogându-şi un statut supraconstituţional şi, totodată, a refuzat îndeplinirea unor acte care intră în atribuţiile sale. Efectul juridic direct al acestui conflict constă în împiedicarea autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita atribuţiile constituţionale şi, subsecvent, încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului între puterile statului.
15. Senatul României nu a transmis punctul său de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, punctul de vedere al Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatului României, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
16. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”. În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea „Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.
17. Curtea constată că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, autorităţi publice susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.
18. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.
I. Prezentarea situaţiei de fapt
19. În şedinţa din 16 martie 2015, Biroul permanent al Senatului a hotărât trimiterea la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a scrisorii ministrului justiţiei, prin care acesta transmitea Senatului cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind încuviinţarea reţinerii şi arestării preventive a domnului senator Şova Dan-Coman, Însoţită de referatul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 13 martie 2015, întocmit în Dosarul penal nr. 122/P/2012.
20. În şedinţa din 18 martie 2015, Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a hotărât, cu majoritate de voturi, să admită solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să supună plenului Senatului spre dezbatere şi adoptare raportul comisiei, întocmit în temeiul prevederilor art. 172 din Regulamentul Senatului.
21. La data de 25 martie 2015, pe ordinea de zi a Senatului României a fost înscrisă cererea de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova. După dezbateri, membrii Senatului s-au pronunţat, prin vot secret, asupra cererii, care a primit 79 de voturi „pentru”, 67 de voturi „contra” şi 5 voturi au fost anulate. În temeiul art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi al art. 173 din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care hotărârile prin care se soluţionează astfel de cereri se adoptă cu votul majorităţii membrilor camerei, s-a apreciat că nu a fost întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviinţarea reţinerii şi arestării unui senator.
II. Temeiurile juridice incidente în soluţionarea cererii privind constatarea conflictului juridic de natură constituţională
22. În cererea sa privind constatarea unui conflict juridic de natură constituţională, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii invocă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5), art. 67,art. 72 alin. (2) şi art. 76 alin. (2), cu următorul conţinut:
— Art. 1 alin. (4) şi (5): „(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor—legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.; ”
— Art. 67:„Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. ; ”
— Art. 72 alin. (2): „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.; ”
—Art. 76 alin. (2): „Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. ”
23. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.” În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
24. Pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul cauzei de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictului instituţional invocat.
25. Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie rezultă că în prezenta cauză Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii întrunesc elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, urmând a analiza:
— dacă Senatul României, prin omisiunea de a adopta o hotărâre prin care să răspundă cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova formulată de ministrul justiţiei, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a refuzat să îndeplinească obligaţia constituţională ce rezultă din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 67,art. 72 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie;
— dacă Senatul României, prin omisiunea de a pune dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului în acord cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, a refuzat să îndeplinească obligaţia constituţională ce decurge din principiul supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
III. Hotărârile Parlamentului
26. În exercitarea atribuţiilor constituţionale, potrivit art. 67 din Constituţie referitor la „Actele juridice şi cvorumul legal”, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Prevederile constituţionale menţionate stabilesc categoriile de acte juridice pe care le adoptă Parlamentul, precum şi cvorumul legal necesar desfăşurării şedinţelor celor două Camere.
27. În ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale Parlamentului, Legea fundamentală stabileşte, în cuprinsul art. 76 alin. (1) şi (2), cvorumul decizional necesar adoptării acestor acte juridice, realizând o distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi, recte cele referitoare la adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare, şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi.
28. Aşadar, se constată că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, în condiţiile respectării cvorumului legal de şedinţă, regula care guvernează adoptarea hotărârilor Parlamentului este întrunirea cvorumului decizional al majorităţii simple de voturi, respectiv jumătate plus unu din numărul senatorilor şi/sau deputaţilor prezenţi la şedinţă, excepţiile de la această regulă fiind expres prevăzute de Legea fundamentală. Astfel, pe lângă situaţia reglementată de art. 76 alin. (1) referitoare la hotărârile prin care se adoptă sau se modifică regulamentele parlamentare, Constituţia mai prevede patru situaţii în care Parlamentul, în camere reunite, adoptă hotărâri cu votul majorităţi absolute a membrilor săi, respectiv jumătate plus unu din numărul senatorilor şi deputaţilor, şi anume în cazurile care privesc: suspendarea Preşedintelui României — art. 95 alin. (1), acordarea încrederii Guvernului — art. 103 alin. (3), adoptarea unei moţiuni de cenzură prin care se retrage încrederea Guvernului — art. 113 alin. (1) sau adoptarea unei moţiuni de cenzură în procedura angajării răspunderii Guvernului — art. 114 alin. (2). De asemenea, Constituţia cere întrunirea unei majorităţi calificate de vot, respectiv două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în cazul hotărârii adoptate în şedinţa comună a Camerelor Parlamentului prin care Preşedintele României este pus sub acuzare pentru înaltă trădare.
29. Din analiza acestor dispoziţii constituţionale rezultă că toate hotărârile adoptate de Camera Deputaţilor sau de Senat, în şedinţe separate, cu excepţia celor referitoare la regulamentele proprii de organizare şi funcţionare, urmează regula stabilită de dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
30. În susţinerea acestei interpretări este jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, a constatat că art. 155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia cererea privind urmărirea penală a membrilor Guvernului „
31. De altfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 şi art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Regulamentul Senatului prevede în secţiunea 6 — „Desfăşurarea şedinţelor Senatului”, la art. 121, că „Senatul adoptă legi, hotărâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic, in prezenţa majorităţii senatorilor”. De asemenea, în secţiunea 7 — „Procedura de vot” se stabileşte la art. 130 că „Legile, hotărârile, moţiunile simple, precum şi celelalte acte se adoptă de către Senat prin vot”, iar în art. 136 alin. (3) se arată că „Legile ordinare şi hotărârile luate în procesul legiferării se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.”
32. Cu toate acestea, Regulamentul Senatului, în cuprinsul art. 173, prevede că „Senatul hotărăşte asupra cererii (n.r. cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului) cu votul secret al majorităţii membrilor săi. ”
IV. Atribuţia Senatului referitoare la punerea în acord a regulamentului propriu de organizare şi funcţionare cu deciziile Curţii Constituţionale
33. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din regulamente constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Camera nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
34. Prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, Curtea a statuat: „Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului”.
35. Legea sau regulamentele Camerelor Parlamentului ori dispoziţiile acestora constatate ca fiind neconstituţionale nu mai pot fi aplicate de nicio altă autoritate publică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale. „Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Intervenţia Parlamentului, în calitate de for legislativ, sau a Camerei al cărui regulament a fost declarat neconstituţional, în interiorul termenului de 45 de zile în care dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, în sensul punerii de acord a acestora cu decizia Curţii Constituţionale reprezintă efectul direct al soluţiei pronunţate de Curte, care are caracter definitiv şi general obligatoriu. Mai mult, intervenţia legiuitorului într-o atare împrejurare constituie expresia principiului colaborării loiale între instituţiile statului, în scopul asigurării garanţiilor constituţionale specifice statului de drept.
V. Analiza existenţei conflictului
36. Cu privire la omisiunea Senatului de a adopta o hotărâre prin care să răspundă cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova formulată de ministrul justiţiei, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa neîndeplinirii obligaţiei constituţionale prevăzute de dispoziţiile art. 67,art. 72 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine următoarele:
37. Constituţia consacră în titlul III — Autorităţi publice, capitolul I — Parlamentul, în secţiunea a 2-а referitoare la Statutul deputaţilor şi senatorilor, un regim constituţional identic al membrilor Parlamentului. Acesta este confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale, care obligă la interpretarea normelor constituţionale în sensul reglementării unui regim juridic nediferenţiat pentru deputaţi şi senatori, circumscris de către legiuitorul constituant domeniului legii organice, în vreme ce regulile de ordin procedural sunt stabilite prin regulamentele fiecărei Camere, în temeiul principiului autonomiei regulamentare prevăzut de art. 64 alin. (1) din Constituţie.
38. Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1) le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).
39. Prin urmare, regimul juridic constituţional, legal şi regulamentar impune ca, în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituţie, normele referitoare la încuviinţarea reţinerii, arestării sau percheziţiei deputaţilor şi senatorilor să fie interpretate şi aplicate cu respectarea principiilor nediscriminării, al ierarhiei actelor normative şi al supremaţiei Constituţiei.
40. Imunitatea parlamentară este direct şi indisolubil legată de mandatul de deputat sau de senator şi reprezintă ansamblul de dispoziţii legale care asigură deputaţilor şi senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiţia şi în scopul de a le garanta independenţa.
41. Imunitatea parlamentară a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să apere deputaţii şi senatorii de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva lor în exercitarea mandatului pe care îl au de îndeplinit, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Imunitatea presupune o dublă protecţie: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are parlamentarul de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în exercitarea mandatului, apărându-i libertatea de exprimare. Iresponsabilitatea parlamentarului este reglementată expres de dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Constituţie. Inviolabilitatea presupune un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea, şi este prevăzută de dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Potrivit normelor constituţionale, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Camera Parlamentului are libertatea de a decide cu privire la cererea privind încuviinţarea reţinerii, arestării sau perchiziţionării membrilor săi, prin hotărârea adoptată exercitându-şi dreptul propriu de a aproba sau de a respinge cererea formulată de organele competente.
42. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
43. În mod corelativ, Curtea reţine că atribuţia Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la cererea de încuviinţare a cererii de încuviinţare a reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori a senatorului este circumscrisă rolului constituţional al acestuia consacrat de dispoziţiile art. 131 alin. (1), potrivit cărora, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
44. Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care reglementează „Procedura în caz de reţinere, arestare sau percheziţie”, cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului se adresează de către ministrul justiţiei preşedintelui Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, care aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, după care o trimite Comisiei juridice respective. Comisia întocmeşte un raport asupra căruia hotărăşte prin votul secret al majorităţii membrilor săi. Cererea ministrului justiţiei, însoţită de raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului. Potrivit alin. (4) al art. 24 din lege, „Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi. Hotărârea Camerei se comunică de îndată ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. în termen de 3 zile. Data comunicării către ministrul justiţiei este data intrării în vigoare a hotărârii. ”
45. Din analiza coroborată a textelor constituţionale şi legale, rezultă că asupra cererii de încuviinţare a reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori senatorului, formulată în condiţiile legii, Camera Parlamentului este obligată să dezbată şi să se pronunţe printr-o hotărâre, care se comunică ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Camera Parlamentului, respectând procedura constituţională şi legală, are libertatea deplină de a decide cu privire la această cerere, prin hotărârea adoptată în şedinţa plenului exercitându-şi dreptul de a aproba sau de a respinge cererea cu un atare obiect. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 96/2006 nu face distincţie între hotărârile adoptate în funcţie de soluţia rezultată ca urmare a exprimării votului membrilor Camerei respective: încuviinţarea reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori a senatorului sau refuzul încuviinţării măsurilor procesual penale menţionate. Or, potrivit principiului „ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus”— unde legea nu distinge, nici interpretul său nu o poate face, actul adoptat de Camera Parlamentului, indiferent dacă acesta consemnează admiterea sau respingerea cererii de încuviinţare a reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori a senatorului, trebuie să îmbrace forma unei hotărâri care se comunică autorităţii publice care a adresat solicitarea şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
46. În speţa dedusă analizei Curţii, Curtea reţine că Senatul a răspuns cererii de încuviinţare a arestării senatorului Dan-Coman Şova printr-un act, denumit „comunicare”, care nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aşa fiind, se constată că „Procedura în caz de reţinere, arestare sau percheziţie”, prevăzută de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 96/2006, în aplicarea prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituţie, nu a fost finalizată în conformitate cu prevederile legale. Astfel, în urma dezbaterilor care au avut loc în şedinţa Plenului Senatului din 25 martie 2015, desfăşurată cu respectarea cvorumului legal prevăzut de art. 67 din Constituţie, prin votul senatorilor prezenţi, cererea de încuviinţare a arestării senatorului Dan-Coman Şova a întrunit 79 de voturi „pentru”, 69 „împotrivă” şi 5 voturi au fost anulate, situaţie juridică ce a fost consemnata în procesul-verbal al şedinţei. Procedura, însă, nu a fost finalizată prin formalizarea rezultatului votului în actul juridic care să îl consfinţească — hotărârea Senatului, redactarea acesteia constituind o operaţiune tehnico-juridică obligatorie, întrucât documentul astfel întocmit este cel în baza căruia votul care a avut loc în plenul Camerei produce efecte juridice.
47. Senatul, ca de altfel toate celelalte autorităţi publice care se află în raporturi juridice constituţionale între ele, are obligaţia constituţională de a colabora instituţional în formele prevăzute de lege, adoptând actele care angajează din punct de vedere juridic instituţia şi comunicându-le în forma oficială reglementată de lege. Curtea reţine că raporturile juridice dintre Senat şi alte autorităţi publice nu au legătură cu procedura referitoare la adoptarea actelor normative. Prin urmare, normele regulamentare privind procedura legislativă nu au incidenţă în cazul adoptării actelor care au ca obiect răspunsul Camerei Parlamentului la cereri adresate acesteia de către autorităţile publice competente. Raporturile juridice inter-instituţionale sunt guvernate de norme juridice de drept public, iar actele adoptate în acest cadru sunt susceptibile de a fi supuse controlului prevăzut de lege. Sub acest aspect, omisiunea Senatului de a formaliza într-un act juridic decizia adoptată în plenul său, ca răspuns la cererea formulată de încuviinţare a reţinerii sau arestării unui senator, indiferent de soluţia pe care hotărârea o constată, este de natură a înlătura acest act de la exercitarea formei de control prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului.
48. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că refuzul Senatului de a redacta şi publica hotărârea adoptată în şedinţa Plenului din 25 martie 2015 echivalează cu neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale, legale şi regulamentare, care angajează această autoritate publică într-un conflict juridic de natură constituţională cu autoritatea care a solicitat încuviinţarea arestării unui senator, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul ministrului justiţiei.
49. Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea „este garantul supremaţiei Constituţiei”, are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. De aceea, apreciază că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale.
50. În ceea ce priveşte Senatul României, autoritatea publică care a declanşat conflictul reţinut de Curte, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de Constituţie şi de regulamentul propriu în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la atribuţiile Camerei. Prin urmare, Senatul are obligaţia de a redacta hotărârea adoptată în şedinţa plenului din 25 martie 2014 prin care a decis cu privire la cererea de încuviinţare a arestării senatorului Dan-Coman Şova, de a comunica hotărârea autorităţilor publice competente şi de a o publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
51. Cu privire la omisiunea Senatului României de a pune dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului în acord cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, cu consecinţa neîndeplinirii obligaţiei constituţionale ce decurge din principiul supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea reţine următoarele:
52. Prin Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, invocată în susţinerea cererii privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, instanţa constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, recte majoritatea membrilor Camerei prezenţi la şedinţă, dacă Legea fundamentală nu prevede o alta majoritate.
53. Ca urmare a pronunţării deciziei amintite, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 7 din 4 mai 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 150 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, prin care a modificat dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, punându-le în acord cu Constituţia. Aşa fiind, observăm că Senatul s-a conformat dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (4), modificând actele normative constatate ca fiind neconstituţionale în sensul celor statuate de Curtea Constituţională.
54. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului, în vigoare de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, acestea nu au făcut obiectul vreunei sesizări a Curţii Constituţionale în vederea examinării constituţionalităţii lor.
55. Susţinerea autorului sesizării, potrivit căreia existenţa unor decizii ale Curţii Constituţionale prin care a fost constatată neconstituţionalitatea unor prevederi similare din legi sau regulamente ale Camerelor Parlamentului ar fi generat în sarcina Parlamentului, respectiv a Senatului, obligaţia modificării dispoziţiilor a căror constituţionalitate se contestă pe calea prezentei cereri de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi primită. Inacţiunea Senatului de a modifica art. 173 din Regulament în sensul celor statuate de Curtea Constituţională în deciziile invocate nu constituie o încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la caracterul definitiv şi general obligatoriu al actelor instanţei constituţionale. Senatul ár fi fost „în culpă” dacă ar fi omis să modifice dispoziţiile declarate neconstituţionale, iar nu dispoziţii care, deşi virtual neconstituţionale, se bucură de prezumţia relativă de constituţionalitate atâta vreme cât aceasta nu a fost înlăturată în urma efectuării unui control al Curţii. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care autorităţile publice menţionate ar fi refuzat să pună în acord dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului cu decizii prin care se constata neconstituţionalitatea acestora, s-ar fi putut pune în discuţie un eventual conflict juridic de natură constituţională generat de conduita omisivă a Parlamentului sau a Senatului.
56. Independent de cele expuse mai sus, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 25 din 31 martie 2015 privind modificarea art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 31 martie 2015, astfel că, în prezent norma regulamentară are următorul conţinut: „Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii senatorilor prezenţi. ”
57. Pe de altă parte, Curtea constată că, până în prezent, instanţa constituţională nu a statuat asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională ale căror izvoare să rezide în chiar conţinutul unor acte normative. Dimpotrivă, în situaţia în care unicul scop al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a fost acela de constatare a neconstituţionalităţii unui act normativ şi a lipsirii de efecte juridice a acestuia, Curtea a reţinut că „neconstituţionalitatea unei ordonanţe, cu circumstanţierea enunţată, poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie [şi, prin intermediul legii de aprobare, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie], iar nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), atât timp cât neconstituţionalitatea invocată se identifică chiar cu obiectul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii actelor normative” (a se vedea Decizia nr. 231 din 9 mai 2013).
58. Şi în doctrina de drept constituţional român a fost recunoscută deosebirea esenţială dintre atribuţiile Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii şi atribuţiile care implică şi verificarea unor fapte constituţionale. În mod evident, constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională se încadrează în a doua categorie. Pentru a ne afla în situaţia unui conflict juridic de natură constituţională este nevoie să se reţină existenţa unor acte, acţiuni, inacţiuni ale unei/unor autorităţi publice care intră în conflict. Însă, nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituţională conflictul ce se naşte între dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie. Acest din urmă „conflict” reprezintă, desigur, obiectul controlului de constituţionalitate în care este verificată compatibilitatea normelor cu Legea fundamentală. Or, Curtea nu poate constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională neconstituţionalitatea dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului, o atare competenţă putând fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. d), respectiv lit. c) din Constituţie.
59. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea apreciază că, prin omisiunea de a pune dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului în acord cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, Senatul nu a creat un blocaj instituţional de natură a împiedica autoritatea judecătorească în îndeplinirea competenţelor constituţionale prevăzute de art. 72 alin. (2) din Constituţie.
60. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALA
În numele legii
DECIDE:
1. Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, declanşat de refuzul acestuia din urmă de a redacta şi publica hotărârea care atestă rezultatul votului dat în Plenul Senatului.
2. Senatul are obligaţia de a redacta hotărârea adoptată în şedinţa Plenului din 25 martie 2014 prin care atestă rezultatul votului dat cu privire la cererea de încuviinţare a arestării senatorului Dan-Coman Şova, de a comunica hotărârea autorităţilor publice competente şi de a o publica în Monitorul Oficial al României.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatului României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din 8 aprilie 2015.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
OPINIE SEPARATĂ
1. Nu sunt de acord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, care, în esenţă, a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, declanşat de refuzul acestuia din urmă de a redacta şi publica hotărârea care atestă rezultatul votului dat în Plenul Senatului cu privire la cererea de încuviinţare a arestării senatorului Dan-Coman Şova. Apreciem că sesizarea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii trebuia respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
2. Prin cererea adresată Curţii Constituţionale s-a susţinut în esenţă că:
— Senatul a nesocotit prevederile art. 76 alin. (2) din Legea fundamentală, pronunţându-se asupra cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova prin raportare la votul majorităţii senatorilor, şi nu la votul majorităţii senatorilor prezenţi;
— Senatul nu a procedat la modificarea dispoziţiilor art. 173 din Regulamentul acestei camere în sensul punerii de acord cu reglementarea constituţională;
— Senatul nu s-a pronunţat asupra cererii de încuviinţare a arestării preventive prin hotărâre;
— consecinţa primelor două încălcări ale Constituţiei ar fi fost împiedicarea autorităţii judecătoreşti de a-şi îndeplini rolul constituţional, iar în ceea ce priveşte omisiunea de a adopta o hotărâre, aceasta ar „înlătura acest act de decizie de la exercitarea oricărei căi de atac ori forma de control”.
3. În ceea ce priveşte existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României reamintim că prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că un asemenea conflict presupune, printre altele, „omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor” şi că această omisiune sau refuz a creat un blocaj instituţional.
Or, în situaţia pe care o analizăm nu se poate susţine că Senatul nu şi-ar fi îndeplinit o obligaţie constituţională. Senatul a luat în dezbatere cererea ministrului justiţiei şi s-a pronunţat asupra ei comunicând soluţia sa, este adevărat fără a redacta şi o hotărâre în acest sens.
„Omisiunea sau refuzul” ar fi existat dacă solicitarea ministrului justiţiei n-ar fi fost analizată şi nu s-ar fi transmis niciun răspuns.
Deşi suntem în dreptul public unde forma actului juridic are o importanţă deosebită, totuşi, nici în acest domeniu nu se poate susţine că neîndeplinirea unor condiţii de formă ar conduce la concluzia inexistenţei actului. Din moment ce s-a comunicat poziţia Senatului cu privire la cererea de reţinere şi arestare, efectele juridice aşteptate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au produs: acesta nu putea lua măsura reţinerii şi mai departe să solicite arestarea, urmând ca procesul penal să se desfăşoare în continuare, cu inculpatul în stare de libertate.
4. În acest context nu s-a creat niciun blocaj instituţional şi nu a fost împiedicată autoritatea judecătorească să îşi îndeplinească rolul.
De altfel, este de reţinut că, deşi autorul sesizării Curţii Constituţionale invocă în finalul cererii faptul că nu s-a redactat o hotărâre împotriva căreia să se exercite o cale de atac sau o formă de control, în realitate nemulţumirea esenţială a acestuia, precum şi a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea că nu s-a aprobat cererea de arestare.
Această concluzie transpare şi din împrejurarea că în cazurile anterioare în care Senatul sau Camera Deputaţilor nu au aprobat cererile de arestare au existat reacţii ferme împotriva poziţiilor celor două Camere, dar nu s-a invocat lipsa hotărârilor.
În legătură cu privarea de posibilitatea exercitării unei căi de atac este de remarcat că, oricum, nici Consiliul Superior al Magistraturii şi nici Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar fi avut oricum dreptul la o „cale de atac” împotriva hotărârii care s-ar fi redactat.
5. Aşadar, sub un prim aspect trebuie precizat că regula care guvernează procesul penal, în afara prezumţiei de nevinovăţie, este aceea că el se desfăşoară cu inculpatul în stare de libertate şi în acest context se impune a fi respectat dreptul suveran al Parlamentului de a lua măsurile de protecţie a membrilor săi pe care le consideră necesare.
6. Prin decizia faţă de care formulăm opinie separată Curtea a reţinut în final, dintre toate criticile formulate, pe cele referitoare la neredactarea hotărârii, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională declanşat de refuzul Senatului de a redacta şi publica hotărârea care atestă rezultatul votului. Observăm însă că în logica şi cronologia considerentelor deciziei se constată o oarecare contradictorialitate.
Într-adevăr, deşi, în principiu, se recunoaşte dreptul Senatului de a aprecia asupra oportunităţii încuviinţării reţinerii şi arestării, iar prin paragrafele 51—57 se recunoaşte că Senatul nu a fost „în culpă” pentru că nu a pus de acord prevederile art. 173 din regulamentul său cu Constituţia, prin toate argumentele dezvoltate la paragrafele 26—43, Curtea critică Senatul pentru faptul că nu a respectat prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, bazându-şi soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 96/2006, în raport cu care ar fi trebuit să utilizeze cvorumul de vot reprezentat de majoritatea senatorilor prezenţi, ceea ce ar fi trebuit să conducă la concluzia că voturile „pentru” exprimate erau suficiente pentru încuviinţarea arestării.
7. În ceea ce priveşte omisiunea de a emite şi redacta o hotărâre, aceasta poate fi considerată o încălcare a prevederilor constituţionale, dar trebuie luat în considerare faptul că a existat o cutumă problematică la ambele Camere, nesancţionată până în prezent, ca doar în cazul în care se adoptă o hotărâre să se şi redacteze o formă scrisă care să se publice în Monitorul Oficial.
Aşadar, în analizarea cererii de încuviinţare a arestării, Senatul s-a conformat procedurilor atunci în vigoare şi a aplicat textele incidente din Legea nr. 96/2006 şi din regulamentul său, texte care se bucurau de prezumţia de constituţionalitate.
8. Pe de altă parte, neredactarea unei hotărâri ca urmare a unei interpretări greşite a unor texte constituţionale nu poate constitui izvorul unui conflict de competenţă, această situaţie găsindu-şi remediul prin alte proceduri constituţionale.
9. În concluzie, neredactarea hotărârii de către Senat nu este de natură să declanşeze un conflict juridic de natură constituţională între Senatul României şi Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Fiecare din cele două autorităţi şi-au exercitat, în condiţii constituţionale, prerogativele şi în aceste condiţii nu există un conflict în sensul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţia României. În acelaşi sens putem invoca considerentele (paragraful 71) şi soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 285 din 21 mai 2014 prin care a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, ivit ca urmare a nemotivării refuzului prim-ministrului de a contrasemna decretul Preşedintelui privind oferirea unor decoraţii.
Judecător,
prof. univ. dr. Valer Dorneanu