În Monitorul Oficial nr. 595 din 8 august a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 341 din 17 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal din 1969.

Descoperă Raftul Legalis® – cea mai flexibilă soluție de doctrină online

În extras

OPINIE SEPARATĂ

Consideraţii generale

În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, considerăm că sunt neconstituţionale prevederile1art. 125 alin. 3 din Codul penal, prevederi potrivit cărora „Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării.” Prin noua reglementare devine imprescriptibilă şi executarea pedepselor pentru infracţiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum şi pentru infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei.

De subliniat este faptul că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a constat în prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescripţia executării pedepsei, şi nu prevederile art. 121 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescripţia răspunderii penale.

Neconstituţionalitatea prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal se deduce din încălcarea principiului constituţional referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile, principiu consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În acord cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate, considerentele deciziei ar fi trebuit să se circumscrie exclusiv analizei prescripţiei executării pedepsei, şi nu prescripţiei răspunderii penale, excepţie cu care Curtea nu a fost sesizată.

Prescripţia executării pedepsei

Prin prescripţie se înţelege, în general, stingerea unui drept prin trecerea timpului, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. Dacă prescripţia răspunderii penale are în vedere stingerea oricărei forme de răspundere pentru o faptă penală, prescripţia executării pedepsei vizează consecinţele unei condamnări care nu a fost pusă în executare o anumită perioadă determinată. Legea penală ţine seama de asemenea situaţii şi realităţi şi le-a cuprins în reglementările ei sub denumirea de „Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării”. Prescripţia face parte din această categorie de cauze, fiind deopotrivă o cauză care înlătură răspunderea penală, precum şi o cauză care înlătură consecinţele condamnării. De prescripţie, ca o cauză juridică, legea penală leagă anumite efecte juridice, în sensul că se produc anumite schimbări în raportul privitor la executarea pedepsei. Astfel, primul efect al acesteia constă în stingerea executării pedepsei principale. De asemenea, prescripţia apare, ca natură juridică în lumina efectelor sale juridice, ca o cauză de înlăturare a executării pedepsei. Prin trecerea intervalului de timp prevăzut de lege se sting atât dreptul şi datoria statului de a pune în executare acea pedeapsă, cât şi obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa. În sfârşit, înlăturarea executării pedepsei în urma împlinirii termenului de prescripţie îşi găseşte justificare în împrejurarea că, în intervalul scurs, nu mai persistă starea de tulburare socială. Totodată, executarea tardivă a pedepsei nu mai corespunde unor necesităţi sociale şi de politică penală şi nu mai contribuie la realizarea scopurilor pedepsei.

Prin urmare, prescripţia executării pedepsei este sub raportul naturii sale juridice o cauză de stingere a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare, creând astfel certitudinea înlăturării simultane atât a obligaţiei condamnatului de a executa pedeapsa, cât şi a dreptului autorităţii statului de a cere executarea el.

Din punctul de vedere al rolului efectelor pe care prescripţia le are în câmpul dreptului penal, ea constitute o situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice referitoare la raportul juridic de drept penal, pe de o parte, sub aspectul activ al acestuia, adică al dreptului de a aplica pedeapsa şi de a impune executarea acesteia, iar pe de altă parte, sub aspectul pasiv al acestui raport, adică al obligaţiei de a suporta şi executa pedeapsa aplicată.

Cu alte cuvinte, prescripţia constituie o cauză prin care se înlătură incidenţa legii penale, prin stingerea dreptului de a cere executarea unei pedepse şi, pe cale de consecinţă, prin stingerea obligaţiei de a executa o pedeapsă.

Dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost cunoscută atât în dreptul roman, cât şi în dreptul statelor din Evul Mediu, prescripţia executării pedepsei este mai recentă, întrucât în dreptul vechilor legiuiri era greu de conceput sustragerea de la o condamnare pronunţată. Această prescripţie a fost legiferată pentru prima dată în Codul penal francez de la 1791. Codul penal francez de la 1810 cuprinde dispoziţii atât cu privire la prescripţia acţiunii, cât şi cu privire la prescripţia executării pedepsei. Sub influenţa acestuia majoritatea statelor europene au adoptat această instituţie. Urmând modelul francez, legislaţia penală română de la 1864 a preluat instituţia prescripţiei speciale care era prevăzută în art. 593—600 din Codul de procedură penală. Codul penal din 1936 conţinea dispoziţii (art. 164—171) prin care se reglementa instituţia prescripţiei în două secţiuni. Din prima secţiune făceau parte dispoziţiile privitoare la prescripţia „incriminării”, adică a răspunderii penale, iar din a doua secţiune făceau parte dispoziţiile privitoare la prescripţia executării pedepsei. Aşadar, din punct de vedere normativ, prevederile referitoare la prescripţie din Codul penal în vigoare au precedente legislative în dreptul nostru penal.

Dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal actual, criticate în prezenta cauză, consacră imprescriptibilitatea executării pedepsei în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174—176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării.

Standard constituţional. Principiul retroactivităţii legii penale şi contravenţionale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie

Legiuitorul are deplină libertate de a dispune cu privire la imprescriptibilitatea executării pedepsei referitoare la anumite infracţiuni grave, însă potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, reflectate în art. 13 din Codul penal, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile Din această perspectivă, spre deosebire de alte state europene care nu au o reglementare constituţională similară, standardul constituţional naţional privind protecţia drepturilor fundamentale este superior celui reglementat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării ori a pedepsei.

Jurisprudenţa2 Curţii Constituţionale a constatat că până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991 principiul neretroactivităţii legii era înscris, în materie civilă, numai în art. 1 din Codul civil existent la acea dată („Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”), astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenţa au considerat în mod constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu îl obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât şi de drept procesual. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional. Regula instituită de norma constituţională are deci caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional.

Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie, ca un principiu cu aplicabilitate generală, sunt foarte severe şi, probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar, în acelaşi timp, ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că, blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Analiza compatibilităţii prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie nu decurge doar din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, ci se întemeiază şi pe principiul securităţii juridice.

Or, dreptul la siguranţa persoanei, consacrat de art. 23 din Constituţie, include şi securitatea juridică a individului în raporturile cu puterea3. Astfel, securitatea juridică semnifică un cumul de principii care structurează ordinea juridică fundamentată pe legalitate şi ierarhie normativă, cărora li se subsumează toate principiile consacrate de legislaţie, inclusiv cel referitor la neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale mai favorabile. Principiul securităţii juridice nu impune determinarea anticipată şi cu exactitate a datei de la care persoana nu mai poate fi supusă la executarea pedepsei, dar presupune cunoaşterea unor criterii şi reguli certe, pe baza cărora se va stabili această dată4. Or, prelungirea ulterioară a termenului de prescripţie sau declararea imprescriptibilităţii lipseşte de valabilitate tocmai criteriile avute în vedere iniţial.

În acelaşi timp, principiul neretroactivităţii implică, pe lângă siguranţa cetăţeanului în faţa jus puniendi al statului, şi interdicţia pentru legiuitor de a edicta legi sub influenţa unor fapte sau evenimente deja petrecute sau de a le modifica pentru a acoperi şi aceste fapte, cu atât mai mult cu cât o astfel de atitudine tinde să îndulcească o anumită pasivitate a autorităţilor ce au rămas inactive o perioadă îndelungată. Nu trebuie uitat că, în fapt, prescripţia se datorează fie pasivităţii organelor statului, fie pasivităţii victimei care nu doreşte să sesizeze autorităţile5.

Garanţia de obiectivitate a legii impune ca aceasta să nu fie edictată ca o măsură împotriva unor autori deja cunoscuţi, ci în mod anticipat cu valabilitate generală. Acest principiu, în materia prescripţiei, impune ca termenele să nu fie prelungite retroactiv. Acest procedeu afectează principiul imparţialităţii şi obiectivităţii statului şi poate permite crearea condiţiilor de manipulare politică a procedurii penale6.

Standard legal. Principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei consacrat în legislaţia română corelativ art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

1. Principiul legalităţii presupune în materie penală că o persoană trebuie să fie condamnată şi pedepsită numai în baza unei legi — nullum crimen sine lege nulla poena sine lege. Obiectul şi scopul garanţiei instituite de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt un element esenţial al statului de drept, ce oferă reale garanţii împotriva arbitrariului.

Posibilitatea extinderii noilor termene de prescripţie asupra prescripţiei neîmplinite în materia executării pedepsei este indisolubil legată de natura juridică a instituţiei prescripţiei penale.

Chiar considerentele deciziei prezente (nr. 511/2013) relevă că doctrina românească este majoritară în a statua asupra caracterului penal substanţial al instituţiei prescripţiei, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 20147 Aceasta este viziunea corectă ce ar fi trebuit avută în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul analizării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, pentru următoarele considerente:

Aşezarea unor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu de distincţie al caracterului de drept material ori procedural al acestora şi ceea ce prevalează constă tocmai în obiectul de reglementare şi în scopul normei. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 125 alin. 3 din Codul penal este o normă care priveşte pedeapsa, putând fi încadrată în categoria normelor de drept penal substanţial. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care tinde la înlăturarea executării unei pedepse şi nu vizează o modalitate procedurală de punere în executare a acesteia. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la consecinţele condamnării, instituind, în situaţii tranzitorii, un arbitrariu cu privire la înlăturarea lor. în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire atât la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, cât şi cu privire la executarea lor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile7, esenţială fiind stabilirea rolului funcţional al instituţiei prescripţiei executării pedepsei în sistemul de drept8.

De aceea, cum instituţia prescripţiei, fie că se referă la răspunderea penală, fie la consecinţele condamnării, este o normă de drept substanţial, în situaţia în care termenul de prescripţie a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare, dar care urmează a se împlini sub tărâmul legii noi, atunci este evidentă necesitatea aplicării legii mai favorabile. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care legiuitorul român a înţeles să scoată reglementarea prescripţiei de sub tărâmul regulii tempus regit actum din Codul de procedură penală de la 1864 şi să o introducă din anul 1936 în Codul penal pentru a urma regula mitior lex.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se au în vedere o serie de criterii referitoare atât la încadrarea faptei penale, cât şi la termenul de prescripţie al acesteia, fie că este prescripţie referitoare la răspunderea penală, fie că este prescripţie referitoare la consecinţele condamnării.

Acelaşi regim juridic de excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale îl prezintă şi materia contravenţională. În acest sens Curtea Constituţională a României a statuat că „respectarea principiului retroactivităţii legii contravenţionale mai favorabile incumbă, pe de-o parte, celui care este chemat să aplice legea (organul care constată şi aplică sancţiunea contravenţională/instanţă de judecată), iar, pe de altă parte, legiuitorului, care nu poate împiedica producerea efectului retroactiv al legilor contravenţionale mai favorabile.”9

Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că „prevederile art. 124 din Codul penal referitoare la prescripţia specială a răspunderii penale sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Cu acel prilej s-a arătat că prescripţia are, aşadar, caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei”10.

Aşadar, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a constatat că acesta are „caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor”11,

Distincţiile dintre prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei nu sunt de natură să schimbe natura juridică a acestora, ambele consacrând instituţii de drept penal substanţial. Pe de altă parte, modificările survenite cu privire la prescripţia răspunderii penale au în vedere un număr nedeterminat de beneficiari, în timp ce modificările survenite cu privire la prescripţia executării pedepsei devin incidente în cauze cunoscute, cu beneficiari determinaţi.

Legea penală mai favorabilă trebuie aplicată chiar şi atunci când norma juridică are o dublă natură — pe de altă parte, este o instituţie procesuală, iar, pe de altă parte, este o instituţie de drept material. În acest sens, jurisprudenţa constituţională a statuat faptul că în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile12

2. În analiza drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Curtea Europeană s-a raportat la natura juridică a instituţiei prescripţiei conferită de jurisdicţiile interne în absenţa unei noţiuni autonome.

Prin urmare, în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei13, Curtea de la Strasbourg, fără a face rabat de la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile şi de la jurisprudenţa sa unitară14 a calificat regulile în materie de prescripţie drept reguli de procedură aşa după cum ele sunt considerate în dreptul belgian, reţinând că aplicarea imediată a unei legi de procedură care prelungeşte termenul de prescripţie a răspunderii penale nu aduce atingere drepturilor garantate prin art. 7 din Convenţie, deoarece prescripţia se raportează la pedeapsa aplicată, şi nu la cea prevăzută de lege.

De altfel, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât în legea anterioară15 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie16. Tot astfel Curtea Europeană a Drepturilor omului17 a statuat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului17 şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile”18.

Tot astfel în Cauza Previti19 Curtea a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului nimic în Convenţie nu împiedică legiuitorul italian de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a art, 7 din Convenţie, dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, şi nu de drept material conform dreptului italian.

Chiar dacă ne-am raporta exclusiv la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale vom constata că în jurisprudenţa sa20 Curtea de la Strasbourg a statuat că modul de redactare a art. 7 paragraful 1 teza a doua indică faptul că punctul de plecare în orice evaluare a existenţei unei sancţiuni este dacă măsura în cauză a fost impusă în urma condamnării pentru o „infracţiune”. Cu toate acestea, Curtea a admis şi existenţa unor alţi factori relevanţi care pot fi luaţi în considerare, cum ar fi, de pildă, natura şi scopul măsurii în cauză, conformitatea cu legislaţia naţională şi chiar procedurile implicate în realizarea şi punerea în aplicare a măsurii. În acest scop, atât Comisia, cât şi Curtea au făcut o distincţie clară între o măsură care constituie în esenţă o „pedeapsă” şi o măsură care se referă la „executarea” sau „punerea în aplicare a pedepsei”. În consecinţă, în cazul în care natura şi scopul unei măsuri care se referă la iertarea de o pedeapsă sau la o schimbare a regimului referitor la eliberarea anticipată, aceasta nu face parte din categoria noţiunii de „pedeapsă” vizate de art. 7. Drept urmare, Curtea Europeană a statuat că legea prin care se modifică criteriile de calcul referitoare la posibilitatea eliberării anticipate, în funcţie de durata muncii prestate, a avut un impact semnificativ asupra duratei efective a pedepsei în detrimentul condamnatului, pedeapsă care a fost prelungită retroactiv cu aprobare 9 ani. Pe cale de consecinţă, deşi măsura contestată se referea la regimul de executare al pedepsei, s-a ţinut seama şi de faptul că pentru persoana interesată a fost dificil sau chiar imposibil să prevadă la momentul săvârşirii faptelor că ar fi posibilă o astfel de recalculare retroactivă.

3. Distinct de argumentele avute în vedere de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu precădere Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, arătăm că aceasta nu este relevantă şi nu poate sprijini ideea aplicării cu caracter retroactiv a dispoziţiilor privind regimul prescripţiei penale, întrucât însăşi instanţa europeană a făcut trimitere deseori în analiza sa şi la alţi factori, cum ar fi conformitatea cu legislaţia naţional21.

În mod esenţial trebuie remarcată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie. Prevederile art. 20 din Constituţie stabilesc standarde superioare de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, standarde care nu pot fi coborâte prin raportare la actele internaţionale. În acest sens, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Din această perspectivă, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, stabilesc standarde superioare de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile este de aplicare generală şi, în consecinţă, nu este posibil ca în afara excepţiilor stabilite de însuşi textul constituţional privitor la legea penală şi contravenţională mai favorabilă să îi poată fi aduse alte limitări fără a fi manifest neconstituţionalitate.

Aşa fiind, considerentele dezvoltate de instanţa europeană nu îşi găsesc aplicabilitatea în dreptul român, unde în mod tradiţional din perioada interbelică şi până în prezent prescripţia a fost considerată ca instituţia aparţinând dreptului penal material sau cel mult una cu caracter mixt, dar niciodată ca o instituţie aparţinând procedurii penale, sens în care a statuat şi instanţa de contencios constituţional.

Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică faptul că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) asupra priorităţii dreptului intern în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ipoteza în care acestea cuprind dispoziţii mai favorabile.

Împrejurarea că de această dată controlul Curţii Constituţionale a României este cantonat asupra prescripţiei executării pedepsei din perspectiva instituirii imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie până la apariţia legii noi nu înlătură argumentele de mai sus. în cazul prescripţiei executării pedepsei astfel consacrate de art. 125 alin. 3 din Codul penal este afectat în mod flagrant principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru faptele care, deşi săvârşite sub imperiul legii vechi, au fost sancţionate definitiv printr-o hotărâre judecătorească de condamnare anterioară apariţiei noilor reglementări.

4. Deşi considerentele deciziei nu trimit expres la infracţiunile de omor comise în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci la imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, care reclamă o reacţie fermă din partea statului şi o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin scurgerea vremii de la data sesizării lor, jurisprudenţa Curţii Europene, pronunţată cei puţin în Cauza „Asociaţia 21 decembrie 1989 şi alţii împotriva României22, ne prilejuieşte câteva reflecţii.

Astfel, Curtea a reţinut „importanţa dreptului victimelor şi a celor în drept de a cunoaşte adevărul cu privire la circumstanţele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viaţă, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi eventualul drept la reparaţie. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forţei legale împotriva populaţiei civile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de faţă, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive” 23

Aşa fiind, doar pasivitatea autorităţilor a condus la încheierea anchetei prin efectul prescripţiei răspunderii penale şi a atras consecinţă inefectivităţii anchetelor efectuate. De aici rezultă că numai desfăşurarea unor acte de urmărire eficiente ar putea duce la îndeplinirea obligaţiilor rezultând din latura procedurală a art. 2 din Convenţie, şi nu lipsa de diligenţă a autorităţilor ori abolirea prescripţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie şi în situaţia în care cercetarea a avut ca rezultat condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie, însă durata excesivă a procedurii nu îi conferă un caracter efectiv.24

5. În ceea ce priveşte practica altor instanţe de contencios constituţional, cum ar fi Curtea Constituţională Federală a Germaniei25171, vom observa că în acel caz nu există, asemeni României, bariere constituţionale care să interzică aplicarea retroactivă a normei referitoare Sa termenul de prescripţie. Astfel, art. 103 II GG interzice atât stabilirea infracţiunii în mod retroactiv, cât şi agravarea pedepsei în mod retroactiv (corelativ cu art. 13 din Codul penal român). Legile retroactive nu sunt neadmisibile în toate cazurile — cu excepţia domeniului la care se referă art. 103. Limitele constituţionale rezultă şi din acest caz din principiul siguranţei juridice care face parte din principiul statului de drept.

Chiar dacă Curtea Constituţională a Germaniei a dat prevalenţă principiului echităţii în raport cu siguranţa juridică, însăşi decizia sa motivează acest procedeu prin lipsa unor interdicţii de ordin constituţional. Astfel decizia citată reţine: „în măsura în care nu conţine reglementări şi precizări pentru anumite domenii în baza Constituţiei scrise, nu oferă nici exigenţe şi interdicţii de rang constituţional determinate în mod echivoc, ci constituie un principiu constituţional care necesită concretizare în funcţie de condiţiile obiective date.“26

În plus, Decizia Curţii Constituţionale Federale a Germaniei invocată în considerente se referă la prescripţia răspunderii penale, şi nu la prescripţia executării pedepsei.

Prin urmare, standardul legal consacrat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate înfrânge standardul constituţional consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În consecinţă, considerăm că prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind adoptate prin încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Puskás Valentin Zoltán

Prof. univ. dr. Tudorel Toader