În Monitorul Oficial nr. 231 din 22 aprilie 2013 a fost publicata Decizia nr. 196 din 4 aprilie a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.


Timp de 10 zile puteti evalua GRATUIT continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie


Prin Încheierea din 18 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.675/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Cristi Vasilică Danileţ într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii în contencios administrativ referitoare la cererea de suspendare a executării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost revocat din funcţia de membru al acestuia.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că art. 55 din Legea nr. 317/2004 este neconstituţional, întrucât încalcă principiul previzibilităţii normei juridice, procedura de revocare prevăzută de norma criticată nefiind suficient şi concis stabilită. Textul prezintă neclarităţi în ceea ce priveşte sintagma „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“, deoarece nu lămureşte cu ce ar fi această răspundere diferită de cea penală, civilă sau disciplinară, şi nu stabileşte modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor şi nu se specifică cum se verifică acest lucru, nici în cât timp de la comiterea faptelor sau acţiunilor poate fi declanşată procedura, nici cum se poate apăra cel vizat sau care este procedura de urmat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru a se dispune revocarea. Mai mult, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, deciziile luându-se în plen şi secţii, prin vot direct şi secret, astfel că este dificil de cuantificat, la nivelul fiecăruia dintre membri, o îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor ce revin de fapt Consiliului, în întregul său.

Arată că exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora.

În acest sens, autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 26 aprilie 1979,20 mai 1999,4 mai 2000 şi 25 aprilie 2006, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotaru împotriva României şi, respectiv, Dammann împotriva Elveţiei, prin care Curtea de la Strasbourg a reţinut că o lege reprezintă o normă enunţată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat; aşadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma „prevăzute de lege“ conţinută în art. 8–11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnifică mai întâi ca măsura dispusă să aibă o bază în dreptul intern, însă legea trebuie să aibă o anumită calitate.

Se mai susţine că principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu de drept comunitar, respectiv principiul încrederii legitime, potrivit căruia legislaţia trebuie să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă, iar posibilitatea modificării normei juridice trebuie să fie limitată, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 14 iulie 1994, pronunţată în Cauza Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, sau Hotărârea din 22 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lubeck-Ost, C-314/85.

De asemenea, se arată că art. 55 alin. (9) din legea invocată încalcă principiul constituţional al dreptului la apărare atât timp cât, aplicându-l, Consiliul Superior al Magistraturii nu verifică legalitatea procedurii de revocare a membrilor săi şi temeinicia motivelor de revocare. Se susţine că dreptul la apărare este caracteristic în cadrul procedurii civile, penale sau disciplinare. Or, în cadrul procedurii prevăzute de norma criticată nu există reglementat dreptul la apărare în favoarea membrului Consiliului Superior al Magistraturii. Cunoaşterea faptelor sau acţiunilor imputate judecătorului sau procurorului, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a dovezilor cu privire la săvârşirea acestora, necorespunderea acestora cu atribuţiile încredinţate reprezintă un aspect esenţial al dreptului la apărare.

Totodată, dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 317/2004 sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 133 şi 134 raportate la art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1), dispoziţiile legale privitoare la revocare pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de membru al Consiliului Superior al Magistraturii reprezentând un factor de presiune asupra persoanei vizate, care ar urma să-şi exercite funcţia astfel cum o cere o anumită majoritate, şi nu în mod independent. Astfel, mandatul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii devine un mandat imperativ. Autorul excepţiei mai arată că membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt în afara oricărei forme de răspundere, ci răspund potrivit art. 56 din lege. Însă, existenţa răspunderii cu aplicarea sancţiunii retragerii încrederii/mandatului din partea alegătorilor transformă instituţia răspunderii unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii în ceva arbitrar, care ar genera o activitate dependentă de voinţa alegătorilor. Totodată, apreciază ca neconstituţională procedura revocării dacă aceasta intervine ca urmare a exprimării voturilor în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere că mandatul nu este unul imperativ, ci reprezentativ. Mai mult, arată că Consiliul Superior al Magistraturii ar intra într-un blocaj instituţional dacă membrii aleşi, în vederea evitării revocării lor, ar trebui să consulte în permanenţă adunările generale cu privire la exprimarea votului asupra chestiunilor de hotărât în cadrul Consiliului, ceea ce ar însemna că adunările generale se substituie atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, aspect care ar contraveni art. 133 şi 134 din Constituţie.

Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, în acest caz, alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile membrului ales al Consiliului, dimpotrivă acesta este autorizat de către judecători să îi reprezinte. De asemenea, în vederea exercitării dreptului de vot în cadrul Plenului sau secţiilor, membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii nu primeşte un mandat expres, ci se pronunţă în baza propriilor convingeri, în limitele legii.

De asemenea, conform dispoziţiilor constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii face parte din cadrul autorităţilor judecătoreşti. În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri. Aşadar, statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, calitate recunoscută şi deputaţilor şi senatorilor. Ca şi aceştia, membrii Consiliului sunt aleşi pe durata mandatului, prin vot direct, secret şi liber exprimat, în realizarea mandatului lor, membrii aleşi ai Consiliului au o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică, stabilindu-se condiţiile pentru desfăşurarea activităţii specifice. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi.

IV. Cu privire la criticile referitoare la lipsa de previzibilitate a normei legale din perspectiva art. 20 din Constituţie, Curtea constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar şi cu o anume supleţe, însă caracterul mult prea general şi, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Aşadar, art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 prezintă o deficienţă gravă de conţinut, respectiv de reglementare a motivelor pe care se întemeiază iniţierea procedurii de revocare, care îi conferă un caracter neconstituţional. Curtea observă că, în ceea ce priveşte tehnica legislativă, textul ar fi trebuit elaborat ca o normă specială, cu reglementări distincte, care să creeze un regim sancţionator specific. Or, art. 55 alin. (4) instituie un regim mixt şi confuz, neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea revocării.

Soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise. Or, în cazul revocării unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, nu este stabilit modul în care se poate constata „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“. Astfel, procedura de revocare, în ceea ce priveşte motivele pe care aceasta se întemeiază, nu este suficient de clar şi explicit stabilită la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi în ceea ce priveşte cariera profesională a membrilor săi aleşi, judecători sau procurori.

Textul este confuz în ceea ce priveşte sintagma „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“, în sensul că nu stabileşte natura şi felul atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului, modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora şi autoritatea competentă să constate un astfel de deficit în activitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Exercitarea atribuţiilor ce decurg din calitatea de membru al Consiliului se circumscrie rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, consacrat de art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, sintagma criticată nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva acestui rol, deci ca orice acţiune ori inacţiune a unui membru al Consiliului care ar aduce atingere acestui rol constituţional, iar nu voinţei individuale a judecătorilor pe care membrul respectiv îi reprezintă.

Aşadar, Curtea constată că textul de lege criticat este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Mai mult, Curtea reţine că nu trebuie negat dreptul adunărilor generale ale instanţelor care desemnează un membru în Consiliului Superior al Magistraturii de a-l revoca pe acesta, însă revocarea trebuie să opereze în condiţii clar stabilite prin lege, atât sub aspectul motivelor, cât şi al procedurii.

Sancţionarea comportamentului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este fără îndoială necesară, revocarea reprezentând o sancţiune pe care o poate aplica Consiliul pentru o conduită profesională necorespunzătoare, respectiv nerespectarea atribuţiilor stabilite prin lege. Norma de sancţionare trebuie să întrunească însă, aşa cum s-a arătat, exigenţele de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse, cu valoare de principiu, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analiza textelor criticate cuprinse în art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, respectiv a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 20 din Constituţie.

Indiferent de cine iniţiază procedura de revocare, iniţiatorul nu poate ignora cerinţele legale privind aplicarea unei sancţiuni care impune indicarea faptelor (comisive sau omisive) ce se impută membrului ales al Consiliului Superior al Magistraturii şi analizarea acestora, într-un cadru care să permită membrului Consiliului să-şi expună punctul de vedere şi să formuleze apărări.

În consecinţă, Curtea apreciază că dreptul la apărare, drept garantat prin Constituţie, nu se limitează în mod exclusiv la procedurile judiciare, ci, prin natura şi finalitatea sa, trebuie să cuprindă şi procedura din faţa Consiliului Superior al Magistraturii. Cu atât mai mult, se impune o atare interpretare, cu cât acesta este chiar garantul independenţei justiţiei.

De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H împotriva Belgiei (paragrafele 53 şi 54), a reţinut încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru lipsa de claritate a legii, întrucât nu a fost detaliat înţelesul lipsei „circumstanţelor exceptării“, nu s-a stabilit tribunalul competent, cât şi pentru existenţa imposibilităţii de a-şi proba temeinicia cererii.

În fine, Curtea reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristi Vasilică Danileţ în Dosarul nr. 1.675/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt neconstituţionale.