În Monitorul Oficial nr. 216 din 16 aprilie 2013 a fost publicată Hotărârea Secţiei a treia CEDO din data de 6 noiembrie 2012 în Cauza Miu împotriva României, ramasă definitivă la data de 6 februarie 2013.

La originea cauzei se află Cererea nr. 7.088/03, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Margareta Miu (reclamanta), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Reclamanta pretinde că i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă, având în vedere că instanţele naţionale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire a unui imobil naţionalizat.

Circumstanţele cauzei


Timp de 10 zile puteti evalua GRATUIT continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie


Reclamanta s-a născut în 1954 şi locuieşte în Bucureşti.

În 1950 au fost naţionalizate o serie de imobile situate în Bucureşti şi care îi aparţineau lui M.E., printre care un imobil situat pe Bulevardul Averescu nr. 52 (imobilul).

Cu privire la pretinsa încălcare a articolul 6 §1 din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa accesului la o instanţă

Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă, pe motiv că instanţele naţionale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire.

Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 §3 a) din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Reclamanta susţine că refuzul instanţelor interne de a se pronunţa asupra fondului acţiunilor sale a adus atingere dreptului său de acces la o instanţă.

Curtea reaminteşte că articolul 6 §1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, dar că acest drept nu este absolut şi poate fi supus unor limitări admise implicit, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece aceasta presupune prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, acesta beneficiind de o anumită marjă de apreciere în această privinţă.

Totuşi, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă. În plus, astfel de limitări sunt conforme articolului 6 §1 din Convenţie numai în cazul în care urmăresc un scop legitim şi în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, pct. 22–23, CEDO 2001XII, şi Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 34–36, 26 ianuarie 2006).

În plus, faptul că persoana în cauză a avut acces la căile de drept interne nu este întotdeauna suficient pentru îndeplinirea cerinţelor articolului 6 §1: trebuie să se constate, de asemenea, că gradul de acces prevăzut de legislaţia naţională era suficient pentru a garanta persoanelor în cauză „dreptul de acces la o instanţă“, ţinând seama de principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, citată anterior, pct. 26, şi Lungoci, citată anterior, pct. 43). Acest lucru este valabil în special în cazul în care, de exemplu, persoana în cauză nu a putut avea acces la o instanţă decât pentru a i se respinge acţiunea ca inadmisibilă prin efectul legii (ibidem).

În prezenta cauză, Curtea observă că nu s-a contestat că reclamanta avea dreptul de a solicita restituirea imobilului său şi că instanţele interne nu s-au pronunţat asupra fondului cererii. Din acest motiv, reclamanta a suferit o ingerinţă în dreptul său de acces la o instanţă. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă această ingerinţă urmărea un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Curtea poate să adere la opinia Guvernului conform căreia ingerinţa suferită de reclamantă avea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis, Lungoci, citată anterior, pct. 37). Rămâne să se stabilească dacă această ingerinţă era proporţională din motivele enumerate în continuare.

Curtea observă că acţiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă de instanţele interne fără să fie examinat fondul cauzei şi că, astfel, a fost privată de orice posibilitate clară şi concretă ca instanţele să se pronunţe cu privire la cererea sa de restituire a imobilului.

Rezultă că reclamanta nu a avut acces la o instanţă decât pentru a-i fi declarate acţiunile inadmisibile prin efectul dispoziţiilor legale.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat articolul 6 §1 din Convenţie ca urmare a absenţei accesului la o instanţă în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Cu privire la celelalte încălcări pretinse

Tot în temeiul articolului 6 §1 din Convenţie, reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de a-i fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil, având în vedere durata globală a tuturor procedurilor prin care a încercat să obţină restituirea imobilului.

Curtea observă că reclamanta sau autorii săi au iniţiat, în scopul recuperării imobilului, 3 proceduri distincte. Presupunând că termenul de 6 luni a fost respectat pentru ultimele două, durata fiecăreia nu pare a fi excesivă în raport cu criteriile consacrate de Curte în jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză

[Fiydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, şi Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 121, CEDO 2006-V].

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul articolului 35 §3 a) şi articolului 35 §4 din Convenţie.

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde că anularea deciziei administrative de restituire a imobilului şi respingerea acţiunilor în revendicare au adus atingere dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale.

În prezenta cauză, Curtea consideră că, în absenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se dispună restituirea bunului, reclamanta nu poate pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra unui „bun actual“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce priveşte existenţa unei eventuale „speranţe legitime“ de a-i fi restituit acest bun, Curtea subliniază că Hotărârea din 22 aprilie 1993, prin care s-a dispus restituirea, a fost anulată la 28 aprilie 1995. În consecinţă, Curtea apreciază că Hotărârea din 22 aprilie 1993 nu poate fi considerată drept o bază juridică suficientă de natură a da naştere unei „speranţe legitime“, pentru reclamantă, de a i se restitui bunul care a aparţinut autorilor săi [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004-IX; Lupaş şi alţii împotriva României, nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03, pct. 92, CEDO 2006-XV (extrase)].

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins în temeiul articolului 35 §3 şi 4 din Convenţie.

Prejudiciu material

Pentru repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit, reclamanta solicită restituirea imobilului, precum şi sumele de 360.000 de euro (EUR) pentru foloasele nerealizate şi 30.000 de dolari americani (USD) pentru diversele taxe şi alte cheltuieli legate de imobil.

Curtea observă că, în prezenta cauză, singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a revendica un bun imobil, încălcându-se articolul 6 alin. 1 din Convenţie. În consecinţă, aceasta respinge prezenta cerere.

Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, în cazul încălcării articolului 6 din Convenţie, este necesar ca reclamanţii să fie plasaţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele acestei dispoziţii [Piersack împotriva Belgiei (articolul 50), 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pct. 12].

În prezenta cauză, este necesar să se constate că articolul 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă român permite revizuirea pe plan intern a unei hotărâri în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. În plus, Curtea consideră că, în cazul în care constată încălcarea dreptului de acces la o instanţă, reparaţia adecvată este, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor articolului 6 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci).

Prejudiciu moral

Reclamanta solicită, de asemenea, suma de 300.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care autorul acesteia, B.A., şi ea însăşi l-ar fi suportat ca urmare a suferinţelor şi a stresului cauzate de hotărârile instanţelor interne.

Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod cert un prejudiciu moral, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării suferite (Lungoci, citată anterior, pct. 54). În aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit B.A., Curtea observă că acesta din urmă a decedat înainte de introducerea prezentei cereri, depusă de reclamantă în nume propriu. În consecinţă, Curtea respinge cererea de reparaţie echitabilă în ceea ce îl priveşte pe B.A.

Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamanta solicită pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, următoarele sume:

– 65.000 EUR şi 10.000 USD pentru onorariul avocatului;

– 735.064 lei româneşti vechi (ROL) pentru diverse taxe plătite la Camera de Comerţ;

– 10.000 USD pentru diverse cheltuieli suportate în perioada 1999–2006 (taxe judiciare, fotocopii, redactarea documentelor).

Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2012, reclamanta solicită o sumă suplimentară de 45.000 EUR pentru onorariul avocatului, fără să prezinte însă documente justificative.

Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].

În prezenta cauză, Curtea observă că sumele solicitate de reclamantă sunt excesive în raport cu obiectul şi natura dosarului. Ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde reclamantei suma de 2.000 EUR, pentru toate cheltuielile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe absenţa accesului la o instanţă şi inadmisibilă în privinţa celorlalte capete de cerere;

2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a fost încălcat articolul 6 alin. 1 din Convenţie;

3. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi suma de 2.000 EUR (două mii euro) pentru cheltuielile de judecată, care trebuie convertită în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

OPINIA SEPARATĂ a judecătorului Lopez Guerra

Nu subscriu la concluzia camerei, conform căreia a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie. Din faptele cauzei reiese că acţiunea în revendicarea imobilului, introdusă de reclamantă, a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti pe motiv că aceasta nu epuizase căile de atac administrative disponibile, contrar cerinţelor legislaţiei în vigoare. Prin urmare, respingerea acţiunii de către Curtea de apel nu a încălcat niciun drept garantat prin Convenţie, deoarece Curtea s-a pronunţat în mod constant, ulterior Hotărârii Golder (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A nr. 18), că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi că acesta poate fi reglementat de stat, care beneficiază, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere, atâta vreme cât limitările introduse nu restrâng accesul oferit unui justiţiabil într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă (Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe,nr. 46129/99, pct. 47, CEDO 2002-IX).

În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea imobilului autorităţilor administrative locale, care i-au admis cererea. Totuşi, această decizie a fost contestată în faţa instanţelor şi anulată la nivelul a 3 grade de jurisdicţie (Judecătoria Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti), pe motiv că Legea nr. 112/1995, pe care îşi întemeiase reclamanta cererea, nu era aplicabilă în prezenta cauză.

Nu găsesc motivul pentru care aceste 3 hotărâri judecătoreşti încalcă art. 6 §1, în sensul că ar fi privat reclamanta de dreptul său de acces la o instanţă. Dimpotrivă, instanţele au abordat în mod corect cererile reclamantei, interpretând legislaţia în vigoare şi pronunţându-se în favoarea părţii adverse, respingând astfel cererea persoanei interesate. În plus, în niciun moment nu s-a sugerat că aceste decizii erau arbitrare sau fără temei legal.

Pe de altă parte, hotărârea Curţii nu precizează ce alt răspuns ar fi putut fi oferit reclamantei de către instanţele române. În fapt, singura posibilitate a acestora era să acţioneze în maniera în care au acţionat, adică, în primul rând, să respingă cererea reclamantei pentru neîndeplinirea unei cerinţe de formă, şi anume epuizarea căilor de atac administrative (Hotărârea Curţii de apel din 22 iunie 1998) şi, în al doilea rând, să conteste aplicabilitatea legii în vigoare în privinţa cererii reclamantei (hotărârile din 11 iulie 2001, 19 noiembrie 2001 şi 20 septembrie 2002).