Din Revista Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2013 – Pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a soţului reclamant în temeiul Noului Cod civil

Din noile dispoziţii ale Codului civil care reglementează în prezent divorţul rezultă că instanţa trebuie să stabilească mai întâi dacă, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, ceea ce determină imposibilitatea continuării căsătoriei şi apoi dacă aceasta se datorează culpei unuia dintre soţi, indiferent de calitatea sa în proces, reclamant sau pârât, respectiv dacă unul dintre soţi sau ambii şi-au încălcat obligaţiile ce le reveneau, menţionate mai sus. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite se pronunţă divorţul, chiar dacă din probe rezultă că doar soţul reclamant este în culpă, legiuitorul nefăcând nicio distincţie în acest sens, important fiind ca destrămarea relaţiilor dintre soţi să se datoreze culpei unuia dintre ei, iar nu altor cauze. Faptul că divorţul se poate pronunţa doar din culpa soţului reclamant rezultă şi din prevederile art. 379 alin. (1) ultima teză care fac trimitere la dispoziţiile art. 388 în această situaţie, şi anume soţul pârât nevinovat poate cere despăgubiri de la soţul reclamant vinovat.

Legislaţie incidentă: art. 373 lit. b), art. 379 alin. (1) Noul Cod civil – NCC

Index tematic:

– Dreptul familiei

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea, aşa cum a fost precizată, este întemeiată, urmând ca în baza art. 373 lit. b) NCC să se dispună desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi.

Instanţa a reţinut culpa ambilor soţi în destrămarea relaţiilor de familie constând în aceea că reclamantul şi-a încălcat obligaţia de fidelitate, întreţinând pe parcursul căsătoriei relaţii extraconjugale cu diverse femei, cât şi faptul că nu o menaja pe pârâtă, astfel încât din cauza efortului fizic aceasta a născut un copil care ulterior a decedat, iar celelalte sarcini nu au fost duse până la capăt, cât şi culpa pârâtei care provoca în permanenţă scandaluri, creând în familie o tensiune permanentă.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare, a arătat că, deşi iniţial reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 373 lit. d) NCC, ulterior şi-a precizat cererea indicând prevederile art. 373 lit. b) NCC, recunoscând şi o culpă a sa în desfacerea căsătoriei, astfel încât în mod greşit prima instanţă a purces la administrarea probelor şi a conchis că şi ea ar avea o culpă în destrămarea relaţiilor de căsătorie.

Întrucât această culpă nu a fost dovedită, iar de înrăutăţirea vieţii conjugale se face vinovat doar reclamantul, în mod greşit a fost declarată desfăcută căsătoria din culpă comună.

Prin decizia nr. 158 din 26.06.2012 Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta M.D.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că apelul este nefondat.

Este real că instanţa trebuie să determine cauzele temeinice ale neînţelegerilor dintre soţi în vederea lămuririi situaţiei de fapt care conduce la destrămarea relaţiilor de familie, declararea divorţului neputându-se face dacă vina aparţine exclusiv reclamantului.

În cauză, probele au fost administrate tocmai pentru a se stabili dacă vina pentru destrămarea relaţiilor este comună sau căsătoria poate continua.

Or, din declaraţiile martorilor audiaţi rezultă că neînţelegerile dintre părţi se datorează în mare parte faptului că aceştia nu au copii, ceea ce l-a înstrăinat pe reclamant de soţia sa şi a generat conflicte în familie, pârâta învinuindu-l pe soţul său de infidelitate şi reproşându-i comportamentul reprobabil în familie.

Nu prezintă relevanţă temeiul de drept invocat de reclamant în cererea de divorţ atâta timp cât probatoriul administrat a vizat culpa ambelor părţi în destrămarea relaţiilor de familie.

Cum, în cauză, a fost dovedită culpa comună, precum şi faptul că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nefiind posibilă, în mod corect prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 373 lit. b) NCC şi a admis acţiunea.

Faţă de aceste considerente, tribunalul, în baza dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta M.D., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a soluţiilor de fond şi din apel, în sensul respingerii acţiunii ca fiind neîntemeiată, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 617 alin. (3) C.proc.civ. şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale.

În motivare arată că instanţa de apel, cu toate că în mod corect a început motivarea, reţinând că se impune a se determina „cauzele temeinice ale neînţelegerilor dintre soţi, în vederea lămuririi situaţiei de fapt care conduce la destrămarea relaţiilor de familie” şi că „declararea divorţului nu se poate face dacă vina aparţine exclusiv reclamantului”, făcând mai apoi referire în mod generic la „depoziţiile martorilor”, a conchis că neînţelegerile dintre părţi „se datorează faptului că aceştia nu au copii, ceea ce l-a înstrăinat pe reclamant de soţia sa şi a generat conflicte în familie, pârâta învinuindu-l pe soţul său de infidelitate şi reproşându-i comportamentul reprobabil în familie”, ceea ce echivalează cu o „culpă comună”, „raporturile de familie fiind grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nefiind posibilă”.

Aceasta este singura motivare în fapt a instanţei de apel, care nu echivalează cu „motivele pe care se sprijină” soluţia instanţei de control, în sensul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., pentru că, pe de o parte, se stabileşte o situaţie de lipsă de procreare din partea recurentei, care este combătută în totalitate de probatoriul existent (care a indicat naşterea unui copil viu, din căsătorie, cât şi existenţa mai multor sarcini nefinalizate, unele din culpa reclamantului şi a familiei sale, care nu a menajat-o pe pârâtă în perioada de sarcină, aceasta executând munci grele, neindicate), dar şi învinuirea pe care pârâta o aducea reclamantului, în legătură cu infidelitatea de care acesta dădea dovadă, sigur şi reproşurile aferente, în legătură cu o asemenea comportare.

Din această motivare rezultă o culpă exclusivă a pârâtei în desfacerea căsătoriei, ceea ce este inadmisibil. Reclamantului nu i se reţine niciun fel de culpă.

Nu se poate să procreezi în timpul căsătoriei, să ai mai multe sarcini, reclamantul să dea dovadă de infidelitate crasă, mult timp, iar în final să ai culpă pentru că ai învinuit soţul de infidelitatea care există şi care a fost dovedită cu prisosinţă, şi poate în mod legitim (în vederea salvării căsătoriei) i-ai reproşat acest comportament imoral.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea constată că este fondat.

În cauză, instanţele de fond şi de apel au reţinut că relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi nu mai este posibilă continuarea căsătoriei din culpa ambilor soţi. Prima instanţă a arătat că reclamantul a avut relaţii extraconjugale, încălcându-şi obligaţia de fidelitate, şi nu a menajat-o pe pârâtă, astfel încât, din cauza efortului fizic, a născut un copil care ulterior a decedat, iar alte sarcini nu au fost duse până la capăt, iar pârâta provoca în permanenţă scandaluri, creând în familie o stare de tensiune permanentă, aceasta, conform declaraţiilor martorilor, acuzându-l de infidelitate. Instanţa de apel a arătat, de asemenea, că din declaraţiile martorilor rezultă că neînţelegerile dintre părţi erau determinate în mare parte de faptul că nu au copii, ceea ce l-a înstrăinat pe reclamant de soţia sa, care l-a învinuit de infidelitate, fiind dovedită astfel culpa comună a soţilor.

În raport de această situaţie de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel, Curtea va analiza dacă acestea au aplicat corect dispoziţiile legale care reglementează obligaţiile soţilor şi divorţul.

Potrivit art. 2 din Codul familiei (în vigoare până la data de 1.10.2011), relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Conform art. 309 alin. (1) şi (2) NCC (în vigoare de la 1.10.2011): „Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral. Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat”. Aceleaşi obligaţii ale soţilor existau şi înainte de reglementarea actuală prin Noul Cod civil, fiind de esenţa căsătoriei.

Conform art. 373 lit. b) NCC, divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Potrivit art. 379 alin. (1) NCC, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

Din noile dispoziţii ale Codului civil care reglementează în prezent divorţul rezultă că instanţa trebuie să stabilească mai întâi dacă, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, ceea ce determină imposibilitatea continuării căsătoriei, şi apoi dacă aceasta se datorează culpei unuia dintre soţi, indiferent de calitatea sa în proces, reclamant sau pârât, respectiv dacă unul dintre soţi sau ambii şi-au încălcat obligaţiile ce le reveneau, menţionate mai sus. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite se pronunţă divorţul, chiar dacă din probe rezultă că doar soţul reclamant este în culpă, legiuitorul nefăcând nicio distincţie în acest sens, important fiind ca destrămarea relaţiilor dintre soţi să se datoreze culpei unuia dintre ei, iar nu altor cauze. Faptul că divorţul se poate pronunţa doar din culpa soţului reclamant rezultă şi din prevederile art. 379 alin. (1) ultima teză care face trimitere la dispoziţiile art. 388 NCC în această situaţie, şi anume soţul pârât nevinovat poate cere despăgubiri de la soţul reclamant vinovat. Prin urmare, în mod eronat a apreciat instanţa de apel că nu se poate pronunţa divorţul dacă vina aparţine exclusiv reclamantului, cu ignorarea noilor dispoziţii legale în materia divorţului.

În speţă, instanţele de fond şi de apel au reţinut că reclamantul şi-a încălcat obligaţia de fidelitate şi de acordare a sprijinului său moral pârâtei, dar nu au stabilit ce obligaţie inerentă căsătoriei a încălcat pârâta. Faptul că aceasta reproşa soţului încălcarea obligaţiei sale de fidelitate, în condiţiile în care s-a reţinut că acesta a avut relaţii extraconjugale, nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor acesteia de respect, fidelitate, acordare a sprijinului său material şi moral soţului. Nici faptul că din căsătorie nu au rezultat copii, în condiţiile în care din probe nu s-a stabilit că s-ar fi datorat refuzului pârâtei de a avea copii, ci altor cauze, nu se poate reţine ca o culpă a pârâtei în destrămarea relaţiilor de căsătorie. Pentru a se stabili culpa unui soţ la destrămarea relaţiilor de căsătorie nu este suficient să se arate care erau neînţelegerile dintre soţi, ci trebuie să se indice în concret ce obligaţie a încălcat acesta, ceea ce instanţele nu au făcut în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

În concluzie, instanţele nu au stabilit o culpă a pârâtei în vătămarea raporturilor dintre soţi, astfel încât în mod greşit au pronunţat divorţul din culpa ambilor soţi, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează obligaţiile soţilor, enunţate mai sus.

Deşi pârâta solicită respingerea acţiunii, dorind continuarea căsătoriei, Curtea apreciază că din probele administrate în cauză rezultă că relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi nu mai poate continua căsătoria, întrucât aceasta implică cu necesitate voinţa ambilor soţi în acest sens (atât timp cât căsătoria se încheie prin consimţământul liber şi personal al viitorilor soţi, continuarea acesteia trebuie să se bazeze de asemenea pe consimţământul ambilor soţi), or, refuzul reclamantului este clar exprimat şi în plus se reţine o încălcare gravă a obligaţiilor inerente căsătoriei de către soţul reclamant. Faţă de cele arătate, Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 379 alin. (1) coroborat cu art. 373 lit. b) NCC pentru a se pronunţa divorţul părţilor, dar din culpa soţului reclamant şi nu a ambilor soţi, astfel cum în mod eronat au stabilit instanţele de fond şi de apel.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea va admite recursul pârâtei, va modifica decizia civilă nr. 158 din 26.06.2012 a Tribunalului Suceava, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtă, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 458 din 19.04.2012 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, în sensul că va declara desfăcută căsătoria părţilor, încheiată la data de 16.09.1990, înregistrată sub nr. 7 la Primăria comunei Breaza, din culpa exclusivă a reclamantului.

 

Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2008

Curtea de apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2358 din 1 octombrie 2010

Curtea de apel Bacău, Secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1202 din 25 octombrie 2010

Curtea de apel Suceava, Secţia civilă , decizia nr. 276 din 20 octombrie 2010