România a fost condamnată la CEDO în cauza Ghiţă pe tărâmul art. 3 din Convenţie

[GC], nr. 30210/96, §91–92, CEDO 2000–XI; Peers v. Grecia, nr. 28524/95, §67–74, CEDO 2001–111; şi Raninen v. Finlanda, 16 decembrie 1997, §55, Rapoarte 1997–VIII).

Când o persoană este rănită în timp ce se află în detenţie sau în orice alt mod sub controlul poliţiei, o astfel de rană va da naştere unei solide prezumţii că acea persoană a fost brutalizată. Este de datoria statului să furnizeze o explicaţie plauzibilă privind modul cum s-au produs rănile, lipsa unei astfel de explicaţii ridicând în mod evident o problemă în temeiul art. 3 din Convenţie. În evaluarea probelor,Curtea a aplicat în general standardul probei „dincolo de orice îndoială“.

Însă aceste probe pot să decurgă din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, de clare şi de concordante sau din prezumţii similare de fapt care nu au fost contrazise. În cazul în care aspectele în cauză sunt în întregime sau în mare parte cunoscute exclusiv de autorităţi, aşa cum este în cazul unei persoane aflate sub controlul lor, se nasc puternice prezumţii de fapt cu privire la rănile survenite în astfel de condiţii.

De fapt, se poate considera că sarcina probei cade în seama autorităţilor pentru a furniza o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (vezi Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§103–104, 11 iulie 2006).

În continuare, Curtea reiterează că, dacă o persoană pretinde în mod discutabil că a fost grav brutalizată de poliţie sau de alte organe ale statului, în mod ilegal şi cu încălcarea art. 3, respectiva prevedere solicită efectuarea de investigaţii oficiale eficiente care să conducă la identificarea şi pedepsirea celor răspunzători (vezi Selmouni v. Franţa [GC], nr. 25803/94, §87, CEDO 1999-V; Assenov şi Alţii, citat anterior, §102; şi, mutatis mutandis, Velikova v. Bulgaria, nr. 41488/98, §70, CEDO 2000-VI).

Curtea este conştientă de natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că trebuie să manifeste precauţie în asumarea rolului de tribunal de primă instanţă care analizează faptele, când acest lucru nu devine inevitabil datorită circumstanţelor specifice respectivei cauze (vezi, spre exemplu, McKerr v. Regatul Unit (dec.) nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, atunci când se fac afirmaţii care privesc art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie să analizeze cu atenţie deosebită [vezi, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, §32, Seria A nr. 336, şi Avşar v. Turcia, nr. 25657/94, §283, CEDO 2001-VII (extrase)] chiar dacă s-au întreprins deja anumite proceduri şi cercetări (Cobzaru v. România, nr. 48254/99, §65, 26 iulie 2007, precum şi Irlanda, citat anterior, §161, Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, §100,CEDO 2000-VII, şi Boicenco, citat anterior, §104, privind standardul probei în astfel de cauze).

Aplicarea acestor principii la cauza prezentă

Curtea reţine pentru început că reclamantul avea o stare bună de sănătate când s-a întâlnit cu poliţia (vezi alineatul 15 de mai sus) şi că la câteva ore după incident s-a consemnat ca având câteva contuzii în jurul ochilor. Este de asemenea de necontestat faptul că reclamantul a fost încătuşat cu mâinile în faţă.

În aceste condiţii, Curtea constată că autorităţile (inclusiv Guvernul în observaţiile sale) nu au explicat cum s-a putut lovi reclamantul când a căzut la pământ sau „s-a lovit în mod deliberat cu capul de pământ şi de uşile dubei“ şi la pleoape, şi la osul temporal, evitând însă complet nasul şi gura. Aceste răni corespund mai degrabă explicaţiilor reclamantului care spune că şi-a protejat gura şi nasul de loviturile poliţiştilor cu mâinile încătuşate.

Curtea a mai reţinut că autorităţile par a fi recunoscut, în diverse faze ale procedurilor, că poliţiştii l-au rănit pe reclamant (vezi raportul privind utilizarea forţei şi concluziile din hotărârea Tribunalului Bucureşti), însă au acceptat ideea lipsei unei legături cauzale între rănire şi acţiunea poliţiştilor, fără a cântări proporţionalitatea reacţiei poliţiei.

Totuşi, deşi Curtea este dispusă să admită că atitudinea reclamantului ar fi putut necesita utilizarea forţei fizice pentru a fi ţinut sub control, nu poate să nu constate că nu există suficiente elemente convingătoare în dosar care să justifice o utilizare atât de dură a forţei care să necesite 8 până la 9 zile de îngrijiri medicale. Nimic din descrierea oficială a evenimentelor nu indică faptul că ar fi opus o asemenea rezistenţă care să justifice o asemenea reacţie dură.

Curtea concluzionează că rănile reclamantului au fost cauzate de acţiunile poliţiştilor care echivalează cu un tratament contrar art. 3 din Convenţie.

Rămâne să se analizeze dacă investigaţia oficială în urma plângerilor privind comportamentul abuziv al poliţiei a fost eficientă (vezi alineatul 43 de mai sus).

Curtea reţine cu îngrijorare că deşi consumul de alcool de către reclamant a constituit explicaţia comportamentului său pretins agresiv, poliţia nu a testat concentraţia de alcool din sângele reclamantului în momentul când acesta a fost reţinut.

Cu toate acestea, instanţele nu au pus la îndoială constatarea că reclamantul era sub influenţa alcoolului în momentul respectiv. Curtea nu poate accepta argumentul prezentat de Guvern conform căruia poliţiştii nu aveau calitatea de a solicita un test al alcoolemiei.

Este de datoria autorităţilor să prezinte probe în sprijinul afirmaţiilor lor, atât în cadrul procedurilor interne, cât şi în faţa Curţii, în special atunci când partea vătămată se află sub controlul lor şi este complet lipsită de posibilitatea de a obţine probe prin propriile mijloace, aşa cum a fost situaţia în cazul de faţă.

Mai mult, investigatorii şi instanţele au considerat descrierea evenimentelor făcută de poliţişti un fapt dovedit şi nu i-au analizat concordanţa cu raportul medical. Curtea însă a constatat discrepanţe între versiunea oficială a evenimentelor şi rănile suferite de reclamant, aşa cum au fost confirmate de certificatele medicale. Investigaţia internă nu a rezolvat aceste discrepanţe.

De asemenea, autorităţile nu au pus la îndoială imparţialitatea singurului martor ocular, C.B., care, fiind deja anchetată în acel moment pentru aspecte care i se imputau şi în seara respectivă, s-ar putea să nu fi fost complet neinfluenţată de poliţie.

Pentru confirmarea veridicităţii rapoartelor poliţiei, instanţele au plasat sarcina de a dovedi contrariul pe petent. Şansele acestuia de a reuşi acest lucru au fost însă practic inexistente întrucât, pe de o parte, netestându-i alcoolemia, poliţia l-a împiedicat practic să obţină o probă relevantă, şi, pe de altă parte, nici procurorul şi nici instanţele nu au audiat mărturii personale de la cei implicaţi în incident (vezi alineatul 28 şi 30 de mai sus).

Investigaţia a fost astfel lipsită de eficienţa cerută prin art. 3 din Convenţie.

În lumina concluziilor prezente în alineatele 46 şi 50 de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a aspectelor substanţiale şi procedurale ale art. 3 din Convenţie.

Alte presupuse încălcări ale Convenţiei

În final, reclamantul s-a plâns pe baza art. 5 din Convenţie că a fost reţinut ilegal de poliţie şi, pe baza art. 6 §§1 şi 2, că procedurile în faţa instanţelor interne nu au fost corecte.

Totuşi, în lumina tuturor materialelor de care dispune şi în măsura în care aspectele care fac obiectul plângerii intră în competenţa sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie vreo aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau protocoalele acesteia.

Prin urmare, această parte a cererii este evident nefondată şi trebuie respinsă conform art. 35 §§3 (a) şi 4 din Convenţie.

Daune

Reclamantul a solicitat 15.000 euro (EUR) daune materiale reprezentând venitul nerealizat pe perioada spitalizării şi 100.000 EUR daune morale ca urmare a comportamentului autorităţilor care i-au încălcat drepturile prevăzute de art. 3,5, şi 6. A mai solicitat ca cei doi poliţişti să fie demişi din funcţie.

Curtea nu constată nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi pretinsele daune materiale; ca urmare, respinge această solicitare. Pe de altă parte, acordă reclamantului 10.000 EUR daune morale.

Costuri şi cheltuieli

Reclamantul a mai solicitat 4.239,04 EUR costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, respectiv taxe medicale, comisioane pentru avocaţi şi costul serviciilor poştale.

Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate în mod real şi necesar, iar cuantumul lor este rezonabil. În cazul de faţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 3.000 EUR pentru toate cheltuielile subsumate.

Astfel, Curtea:

1. declară plângerea pe baza art. 3 din Convenţie admisibilă, iar restul cererii inadmisibilă;

2. reţine că a existat o încălcare a aspectelor substanţiale şi procedurale ale art. 3 din Convenţie;

3. reţine:

a) că statul pârât urmează să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume care se vor converti în moneda naţională a statului răspunzător la rata de schimb în vigoare la data efectuării plăţii:

1. 10.000 EUR (zece mii de euro) plus eventualele taxe aferente, ca daune morale;

2. 3.000 EUR (trei mii de euro) plus eventualele taxe aferente care ar reveni reclamantului, pentru costuri şi cheltuieli.