Din Buletinul Curtilor de Apel – Nr 10/2012 – Leasing financiar. Clauza penala reprezentand valoarea ratelor viitoare. Compatibilitate

Prin sentinţa civilă nr. 159/18.01.2012 pronunţată în dosarul nr. 1978/108/2008, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestaţia formulată de creditoarea SC P. IFN SA Bucureşti împotriva tabelului suplimentar de creanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC P. IFN SA Bucureşti, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii contestaţiei formulate şi înregistrarea sa pe tabelul suplimentar al creanţelor, pe lângă suma de 761.122,69 lei, şi cu suma de 2.382.709,54 lei, reprezentând ratele de leasing rămase de recuperat, respectiv valoarea contractului neexecutată cu titlu de daune-interese.

Prin decizia civilă nr. 778/03.04.2012, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei, a casat în tot hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În conformitate cu pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinate, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Potrivit art. 1066 C.civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Pornind de la definiţia legală a instituţiei, doctrina a definit clauza penală ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Aşadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convenţională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligaţiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.

O astfel de clauză are un izvor juridic legal reprezentat de art. 15 din O.G. nr. 51/1997, conform căruia, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/ utilizatorul nu execută obligaţiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenţei prevăzută în contractul de leasing, locatorul/ finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar locatarul/ utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul locatorului/ finanţatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing şi la obligarea locatarului/ utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziţia citată nu se referă expressis legis şi la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de locator/ finanţator după data restituirii obiectului material al leasingului (bunuri/ echipamente). Totuşi, aceeaşi prevedere legală, în chiar debutul reglementării sale, statuează că dispoziţiile sale îşi găsesc aplicarea „dacă în contract nu se prevede altfel”. Prin urmare, norma specială conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională.

Curtea constată că părţile au procedat în acest mod, în sensul că, alăturat înscrierii în contractul lor a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, au inclus o clauză convenţională având natura juridică a clauzei penale reglementate de dreptul comun, şi anume de art. 1066-1070 şi art. 1087 C.civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de leasing.

Pe acest temei, creditoarea a solicitat, prin declaraţia sa de creanţă, daunele-interese reprezentând o sumă egală cu valoarea ratelor de leasing viitoare rămase de recuperat până la expirarea duratei contactului. Dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 au natura juridică a normelor speciale şi, prin urmare, pot fi completate, în mod subsidiar, cu normele dreptului comun, fie acesta drept comercial sau civil. Prin urmare, nimic nu împiedică părţile contractului de leasing financiar să recurgă la clauze contractuale care îşi află regimul juridic, în totul sau în parte, în reglementarea dreptului comun. Ca o consecinţă directă, validitatea acestor clauze trebuie verificată potrivit regimului juridic care le reglementează şi în acord cu voinţa juridică reală manifestată de părţi la încheierea contractului.

Curtea relevă că clauza penală înscrisă de părţi în conţinutul art. 12.2 alin. (3) din „Condiţiile generale” trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerinţelor O.G. nr. 51/1997 în legătură cu încheierea, executarea şi efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.

Din economia dispoziţiilor art. 15 din ordonanţă rezultă, pe de o parte, că părţile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puţin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părţile pot conveni şi altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată.

Curtea apreciază, însă, că astfel de daune-interese trebuie să se coreleze cu conţinutul intrinsec al drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului de leasing, dintre care constituie repere de reflectare a daunelor-interese specifice contractului de leasing financiar efortul finanţatorului de a avansa integral suma de bani către furnizorul bunurilor/ echipamentelor în vederea achiziţionării acestora în scopul punerii lor la dispoziţia utilizatorului, cu titlu de folosinţă, în speranţa obţinerii de la acesta din urmă a restituirii investiţiei financiare, prin intermediul ratelor de leasing şi a unei dobânzi de finanţare a operaţiunii. De cealaltă parte se identifică ruperea raporturilor contractuale din culpa utilizatorului debitor, ceea ce conduce la eşecul întregii operaţiuni şi la încercarea de către finanţator a unui prejudiciu financiar, exclusiv. Aceasta, întrucât finanţatorul, deşi este, totodată, achizitorul bunurilor/ echipamentelor, deţinând dreptul de proprietate al acestora, de natura obiectului său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente, nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanţării bunurilor/ echipamentelor, la cererea utilizatorilor lipsiţi de mijloace financiare, pentru a le asigura acestora din urmă exploatarea sau punerea în operă a bunurilor/ echipamentelor astfel achiziţionate, în schimbul unor rate de leasing şi, după caz, a unei dobânzi de leasing.

Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare şi, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997. Este cunoscut faptul că prevederile art. 969 C.civ. de la 1864 ridică la rang de lege convenţia părţilor, aşa încât acestea sunt ţinute la executarea, întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor asumate. Invalidarea convenţiei ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 948 şi urm. din actul normativ menţionat.

În speţă, însă, singurele justificări avute în vedere pentru invalidarea clauzei penale au fost reprezentate de pretinsul dezechilibru contractual ce s-ar ivi în situaţia în care i s-ar pretinde debitoarei executarea obligaţiilor asumate şi de împrejurarea că actul juridic este un contract de adeziune. Însă atare justificări nu-şi găsesc acoperirea în dispoziţiile legale care au guvernat condiţiile de încheiere a contractului. Astfel, atât dezechilibrul contractual cât şi impunerea de către creditoare a clauzei pot fi analizate, din punct de vedere al condiţiilor de încheiere a contractului, numai din perspectiva cauzei convenţiei. În speţă, debitoarea intimată nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o stare de constrângere şi că, în mod deliberat, profitând de situaţia sa, creditoarea i-ar fi impus clauza penală stipulată la art. 12.2 alin. (3) din „Condiţiile generale”, parte integrantă a contractului de leasing. De aceea, raţionamentul primei instanţe nu are fundament legal, ceea ce atrage incidenţa cazului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ.

Cu toate acestea, Curtea constată că nu pot fi primite în bloc criticile recurentei cu privire la greşita respingere a contestaţiei sale la tabelul de creanţe, atât în privinţa contractului de leasing financiar nr. 4338/25.10.2006, cât şi în privinţa celui cu nr. 3550/21.07.2006.

Astfel, din analiza clauzelor contractuale se poate observa că doar prima convenţie cuprinde, în „Condiţiile generale”, clauza penală [art. 12.2 alin. (3)] potrivit căreia utilizatorul este obligat să restituie locatorului bunul în termen de maxim 3 zile de la data rezilierii contractului de către locator şi să achite locatorului, cu titlu de daune-interese, suma reprezentând diferenţa între valoarea ratelor rămase de achitat până la sfârşitul perioadei de leasing şi valoarea bunului la un preţ care este rezultatul expertizei efectuate de către un expert autorizat, costul expertizei urmând a fi suportat de către utilizator.

Într-adevăr, alin. (2) al art. 5.2 din contractul nr. 4338/25.10.2006 prevede că părţile contractante sunt de acord cu toate clauzele şi condiţiile Contractului de leasing financiar, ale Condiţiilor generale şi ale următoarelor Anexe, care fac parte integrantă din acesta: Anexa 1 – Condiţiile generale ale contractului de leasing. În schimb, în contractul de leasing imobiliar-financiar nr. 3550/21.07.2006, astfel cum a fost el modificat prin acte adiţionale, nu se regăseşte inserată o clauză penală şi nici o prevedere similară, ceea ce determină lipsa parţială de fundament a susţinerilor recurentei (lăsând la o parte faptul că nici numărul articolului şi reproducerea conţinutul acestuia nu sunt corecte) în sensul că, „în temeiul art. 12.3 lit. d) din Anexa 1 la contractele de leasing financiar nr. 3550/21.07.2006 şi nr. 4338/25.10.2006 Condiţii generale, utilizatorul se obligă să restituie bunul locatorului şi să achite locatorului, în acelaşi termen, cu titlu de daune-interese, ratele de leasing rămase de achitat până la expirarea duratei contractului de leasing”.

Aşadar, instanţa constată că creditoarea recurentă are dreptul să fie înscrisă pe tabelul suplimentar de creanţe cu daunele-interese rezultate din contractul de leasing financiar nr. 4338/25.10.2006, dar nu în cuantumul solicitat prin declaraţia de creanţă, ci cu valoarea rezultată ca diferenţă dintre suma ratelor rămase de achitat până la sfârşitul perioadei de leasing şi valoarea bunurilor finanţate – 2 autovehicule marca D. -, determinată pe baza unei expertize efectuate de către un expert autorizat, însă, cum potrivit art. 305 C.proc.civ., în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, raportat la prevederile art. 312 alin. (3) teza I din acelaşi cod, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Acest din urmă text statuează că modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi (expertiza fiind o asemenea probă).

Apărările lichidatorului judiciar potrivit cărora în dosarul nr. 1305/59/2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de o altă societate de leasing împotriva sentinţei judecătorului-sindic de a nu înscrie în tabelul de creanţe daunele-interese solicitate de finanţator, chiar dacă sunt reale, nu pot determina o altă soluţie, cele două litigii nefiind similare. Astfel, prin decizia civilă nr. 220/08.02.2011 instanţa de control judiciar a respins recursul societăţii de leasing motivat de împrejurarea că, deşi este adevărat că în funcţie de momentul rezilierii utilizatorul rămâne de obicei cu mai multe rate neplătite, nu toate acestea se transformă automat, conform contractului, începând cu data încetării acestuia, în daune-interese pentru neexecutare. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părţile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părţilor – acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda -, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 15.7, de care se prevalează recurenta, neputându-se înţelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecinţă a rezilierii declarate de către finanţator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 60 de zile de la data scadenţei obligaţiei (art. 15.3), nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, aşa cum susţine creditoarea). Or, este ştiut faptul că, potrivit art. 983 C.civ. de la 1864, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speţa de faţă este debitoarea intimată.

Nu în ultimul rând, Decizia nr. XI/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii, nu are aplicabilitate în speţă, neaflându-ne în prezenţa unui contract de împrumut având ca obiect sume de bani.

(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)

IMPORTANT: Continutul Revistei BULETINUL CURTILOR DE APEL poate fi accesat si online, in baza de date  aplicatiei pentru informare juridica si economica Biblioteca Legalis 2.0!