Potrivit Legii nr. 94/2010, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 64/2005, toate dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică şi A.D.S. în relaţiile cu partenerii contractuali în ceea ce priveşte valorificarea creanţelor sale, inclusiv termenul special de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani.
art. 13 alin. (5) O.U.G. nr. 51/1998
art. 1 alin. (2), art. 3 O.U.G. nr. 64/2005
art. 1 alin. (2) Legea nr. 94/2010
În soluţionarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi, ţinând cont de situaţiile concrete în legătură cu începutul curgerii prescripţiei şi intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, dacă termenul de prescripţie de 3 ani, stabilit potrivit reglementării în vigoare la data când a început să curgă, nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a legii noi, acesta va fi supus termenului din legea nouă, respectiv termenului de 7 ani.
Secţia comercială, Decizia nr. 1131 din 15 martie 2011
Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, ca primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, SC A. Popeşti Leordeni SA a formulat în contradictoriu cu intimata A.D.S. contestaţie la executare împotriva somaţiei transmise de intimată cu adresa nr. 110377/2009 în baza titlului executoriu, contractul de concesiune nr. 76/2000, cu motivarea că executarea astfel pornită este prescrisă în raport de dispoziţiile legale incidente.
Judecătoria Cornetu, prin sentinţa civilă nr. 991/2009, şi-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competentă material şi teritorial potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 şi art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, cauza fiind înaintată instanţei astfel învestită.
La data de 9 aprilie 2009, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, contestatoarea SC A. Popeşti Leordeni SA a formulat o nouă contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata A.D.S. împotriva titlului executoriu, contractul nr. 76/2000, a somaţiei din data de 22 ianuarie 2009 şi a Ordinului nr. 114695/2009 emis de A.D.S. prin care s-a ordonat poprirea asupra sumelor existente în conturile contestatoarei în vederea executării creanţei datorate de 492.290,37 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa comercială nr. 119/2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a admis în parte contestaţiile la executare conexate formulate de contestatoarea SC A. Popeşti Leordeni SA şi, în consecinţă, a anulat în parte ordinul emis de intimata A.D.S. cu nr. 114695/2009 şi formele de executare silită pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Titlul executoriu în baza căruia intimata a pornit executarea silită prin somaţie comunicată la 22 ianuarie 2009 îl reprezintă contractul de concesiune nr. 76 încheiat de părţi la 21 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea de către concesionar a unei suprafeţe de teren agricol de 1.338,9 ha situată în perimetrul localităţii Popeşti-Leordeni-Ilfov, contra plăţii unei redevenţe reprezentând echivalentul a 520 kg grâu Stas/ha anual, părţile convenind în art. 5 alin. (2) din contract o clauză penală pentru executarea cu întârziere a plăţii redevenţei, respectiv plata de penalităţi în conformitate cu prevederile legale privind executarea creanţelor bugetare.
Creanţa ce face obiectul executării silite pornită de A.D.S., respectiv suma de 492.290 lei, reprezintă penalităţi de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a redevenţei aferente anilor 2001, 2002 şi 2003, respectiv 8 octombrie 2003 când contractul de concesiune şi-a încetat efectele, societatea concesionară fiind privatizată.
În ceea ce priveşte penalităţile datorate pentru plata cu întârziere a redevenţei pe anii 2001-2002, prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 98 din O.G. nr. 11/1996, aşa cum părţile au înţeles să-şi întemeieze clauza penală, s-a împlinit la sfârşitul anului 2004, respectiv 2005, pentru aceste penalităţi operând prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită de către A.D.S.
Pentru penalităţile plăţii cu întârziere a redevenţei pe anul 2003, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 138 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul şi el nu s-a împlinit în condiţiile în care s-au efectuat plăţi în contul acestei redevenţe în anul 2007 şi 2008, conduită care echivalează cu o recunoaştere a debitului cu consecinţa întreruperii cursului prescripţiei.
Însă, cu privire la aceste penalităţi aferente redevenţei pe anul 2003, prima instanţă a reţinut că societatea agricolă beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2006 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii, respectiv de scutirea la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere datorate A.D.S., aşa cum, de altfel, concedenta menţionează expres în adresa nr. 49091/2004.
În acest context legal, prima instanţă a constatat că penalităţile aferente anului 2003 sunt datorate numai începând cu data de 30 mai 2004 şi sunt în sumă de 16.600,32 lei, cu consecinţa admiterii în parte a contestaţiilor la executare şi anularea formelor de executare silită întocmite de A.D.S. pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Recursul. Motivele de recurs
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2010, intimata A.D.S. a declarat recurs împotriva sentinţei fondului solicitând, în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii contestaţiilor la executare ca neîntemeiate.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi art. 3041 C.proc.civ. vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii, susţinând în argumentarea criticilor subsumate acestui motiv următoarele:
Sub un prim aspect, recurenta a arătat că expertiza contabilă dispusă în cauză nu a răspuns convingător obiectivelor stabilite iniţial şi nici obiecţiunilor încuviinţate după depunerea raportului, prezentând un mod de calcul haotic ce nu poate fi valorificat.
A susţinut recurenta că raportul de expertiză nu conţine şi o variantă de calcul, având în vedere termenul de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 190/2004 de către prima instanţă, în condiţiile în care contestatoarea, deşi a fost notificată să se prezinte la sediul instituţiei publice în vederea încheierii convenţiei prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 pentru acordarea înlesnirilor la plată, a refuzat sistematic semnarea acestei convenţii, în această situaţie neputând beneficia de înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004.
Asupra recursului
Înalta Curte, verificând hotărârea atacată pe aspectele de nelegalitate şi netemeinicie invocate în temeiul art. 3041 şi 304 pct. 9 C.proc.civ., a constatat că recursul este nefondat.
Critica recurentului potrivit căreia se impune casarea hotărârii în vederea administrării unei noi probe cu expertiză contabilă, astfel cum a fost argumentată, apare mai mult formală şi lipsită de conţinut concret.
Raportul de expertiză efectuat de expertul M.E. este o lucrare amplă, bine sistematizată, explicită şi care răspunde punctual obiectivelor stabilite de instanţă cu privire la verificarea calculului penalităţilor pretinse de A.D.S. în baza contractului de concesiune, în raport de data plăţii redevenţelor anuale datorate, precum şi verificarea existenţei unor debite în raport de dispoziţiile Legii nr. 190/2004.
Altfel spus, lucrarea oferă din punct de vedere contabil toate elementele şi explicaţiile cu privire la plata redevenţei, scadenţa redevenţei, numărul de zile de întârziere şi modul de calcul, clarificând aspectele care intră în sfera de competenţă a expertului.
Chestiunea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este o chestiune de judecată, de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
Or, din considerentele sentinţei rezultă în mod clar şi explicit argumentele de drept care au fundamentat opinia primei instanţe cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru penalităţile aferente anilor 2001-2002.
Recurenta nu aduce nici o critică raţionamentului juridic expus de instanţă, afirmând numai că în cauză se aplică termenul de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.
Sub acest aspect se impune a aminti că recursul declarat în condiţiile art. 3041 C.proc.civ. deşi permite examinarea cauzei sub toate aspectele, nelimitându-se exclusiv la motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C.proc.civ., nu exonerează partea de a-şi argumenta criticile formulate.
În sfârşit, chiar dacă s-ar trece peste această manieră inadecvată de redactare a criticilor formulate, având în vedere şi caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită care permit instanţei să verifice şi din oficiu dacă dreptul de a cere executarea silită este prescris, vom examina în cele ce urmează aplicarea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani stabilit în art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.
Prin O.U.G. nr. 64/2005 (…), în vederea accelerării recuperării creanţelor datorate A.D.S. de către partenerii contractuali, s-a prevăzut în art. 1 alin. (2) şi art. 3 că dispoziţiile cuprinse în Capitolele VIII, IX şi X din O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare se aplică şi A.D.S. în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor.
Cum dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 sunt cuprinse în capitolul II al actului normativ, trimiterea expresă la capitolele VIII, IX şi X impune concluzia că în varianta O.U.G. nr. 64/2005 de la data adoptării, termenul special de prescripţie de 7 ani nu se aplică raporturilor contractuale încheiate de A.D.S.
O.U.G. nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul unic din Legea nr. 94/2010 (…), alin. (2) al art. 1 având următorul conţinut: „Dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului se aplică şi A.D.S., în calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare” precum şi în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3).
Aşadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică şi A.D.S. în relaţiile cu partenerii contractuali în ceea ce priveşte valorificarea creanţelor sale, inclusiv termenul special de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani, ceea ce semnifică o prelungire a termenului general de trei ani aplicabil sub legea veche.
În acest context legal, revenind la cauza ce face obiectul analizei, Curtea a constatat că există premisele unui conflict de legi în timp, deoarece dreptul subiectiv a luat naştere înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte există două dispoziţii legale succesive care reglementează diferit aceeaşi situaţie juridică.
În soluţionarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi, şi având în vedere situaţiile concrete în legătură cu începutul curgerii prescripţiei şi intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, Curtea a constatat că pentru debitele aferente redevenţelor pe anii 2001 şi 2002, termenul de prescripţie de 3 ani, potrivit reglementării în vigoare la data când a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, 29 mai 2010. Cum legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuţie ceea ce a fost stins prin efectul prescripţiei (art. 1 C.civ.).
Cu privire la debitele aferente redevenţei pe anul 2003, în legătură cu care a operat o întrerupere a cursului prescripţiei prin plăţile succesive efectuate de contestator, prescripţia care deşi a început să curgă sub imperiul vechii legi nu a fost consumată la data intrării în vigoare a legii noi, este supusă termenului din legea nouă respectiv termenului de 7 ani care la data executării silite pornite de A.D.S. prin somaţia nr. 110377/2009 nu era împlinit.
Cu toate acestea, dezlegarea dată de instanţa fondului cu privire la penalităţile aferente redevenţei pe anul 2003 nu s-a întemeiat pe aplicarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă instanţa în considerente reţine în mod greşit termenul aplicabil de 5 ani, ci pe aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale în domeniul agriculturii, contestatoarea, în calitate de concesionară, îndeplinind condiţiile de scutire de la plata penalităţilor aferente redevenţei datorate A.D.S., în sensul că nu a înregistrat debite reprezentând redevenţa datorată A.D.S. după încheierea contractului de privatizare.
Or, recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condiţiilor stipulate de Legea nr. 190/2004 pentru a beneficia de înlesnirile acordare de art. 1 alin. (1) lit. d) din lege, încă din cursul anului 2004, astfel că nesemnarea convenţiei care să materializeze punerea în operă a acestui drept subiectiv nu este de natură să înlăture de la aplicare beneficiul legii.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, a respins recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ.