Prin Decizia 10/2011 publicata in MO 786/2011, ICCJ a admis recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al CA Suceava si Procurorul General al Parchetului de pe langa ICCJ privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 60 din Codul de procedură civila raportate la art. 19 din Legea 500/2002 privind finantele publice, cu modificarile si ompletarile ulterioare, si art. 1-4 din OG 22/2002, referitor la chemarea in garantie a MFP in litigiile vizand acordarea unor drepturi de natura salariala personalului bugetar.

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Recursurile în interesul legii vizează aceeaşi problemă de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportate la art. 19 din Legea 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1-4 din OG 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială personalului bugetar sau a ajutorului financiar prevăzut de Legea 315/2006 privind stimularea achiziţionării de cărţi sau de programe educaţionale pe suport electronic, necesare îmbunătăţirii calităţii activităţii didactice, în învăţământul preuniversitar.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursurile în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la cererile de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulate de instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare şi/sau suplinitoare calificate din învăţământul preuniversitar de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziţionării de cărţi sau de programe educaţionale pe suport electronic, necesare îmbunătăţirii calităţii activităţii didactice, în învăţământul preuniversitar.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Unele instanţe de judecată au admis cererile de chemare în garanţie formulate de instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură civilă, poate fi chemată în garanţie persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel căzut în pretenţii, iar potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 6 din HG 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, acest minister coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar prin elaborarea proiectului legii bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, a proiectelor legilor de rectificare a acestor bugete, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

3.2. Alte instanţe au respins cererile de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulate de instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, reţinând că între instituţia publică chemată în garanţie şi instituţiile publice pârâte nu există un raport juridic obligaţional.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că cererile de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice sunt întemeiate în măsura în care instituţiile publice bugetare, în calitate de pârâţi în litigiile având ca obiect plata unor drepturi de personal, urmăresc pe această cale asigurarea opozabilităţii hotărârii ce se va pronunţa în contradictoriu cu acest minister. În esenţă, procurorul general a susţinut că rolul Ministerului Finanţelor Publice, de administrator al bugetului general consolidat, îndreptăţeşte chemarea sa în garanţie exclusiv pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii care ar urma să se pronunţe în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite, întrucât, în condiţiile în care acesta din urmă ar pierde procesul, s-ar putea îndrepta împotriva chematului în garanţie, propunând un proiect de rectificare bugetară ori includerea sumelor stabilite prin titlurile executorii în proiectele de buget.

De asemenea, se susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu ar putea fi obligat pe această cale la alocarea fondurilor bugetare necesare, în lipsa parcurgerii procedurii bugetare; însă, în condiţiile în care participă în proces împreună cu ordonatorul principal de credite, va fi în măsură să îi sprijine apărările acestuia din urmă, asigurându-se astfel şi opozabilitatea hotărârii ce ar urma să fie pronunţată faţă de acest minister în vederea elaborării proiectului de rectificare a bugetului ordonatorului principal de credite ori prin includerea cheltuielilor stabilite prin titluri executorii în proiectele de buget pentru perioadele următoare.

5. ICCJ a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a stabilit că: în aplicarea dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportat la art. 19 din Legea 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1-4 din OG 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de către instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare şi/sau suplinitoare calificate din învăţământul preuniversitar de Legea 315/2006 privind stimularea achiziţionării de cărţi sau de programe educaţionale pe suport electronic, necesare îmbunătăţirii calităţii activităţii didactice, în învăţământul preuniversitar, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de textul de lege.