Hotararea CEDO în Cauza S.C. Concept Ltd. – S.R.L. si Manole impotriva Romaniei

A fost publicata in M. Of. 470/2011 Hotararea din 22 noiembrie 2007, definitiva la 7 iulie 2008,in Cauza S.C. Concept Ltd. – S.R.L. si Manole impotriva Romaniei.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA a III-a

HOTĂRÂREA

din 22 noiembrie 2007, definitivă la 7 iulie 2008,

în Cauza S.C. Concept Ltd. – S.R.L. şi Manole împotriva României

(Cererea nr. 42.907/02)

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza S.C. Concept Ltd. – S.R.L. şi Manole împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii: B. M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele: E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnii: E. Myjer, David Thór Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefèvre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 octombrie 2007,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 42.907/02, introdusă împotriva României, prin care 2 resortisanţi ai acestui stat, S.C. Concept Ltd. – S.R.L. şi domnul Gheorghe Eduard Manole (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 2 decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de A. M. Nistor şi A. Gindac, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, apoi de domnul R. H. Radu, agentul guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, care a înlocuit-o în funcţie.

3. La data de 8 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 paragraful 3 din Convenţie, Curtea a decis să examineze împreună admisibilitatea şi fondul cauzei.

4. La data de 6 septembrie 2007, Curtea, în temeiul art. 59 alin. 3 din Regulament, a respins cererea reclamanţilor referitoare la organizarea unei audieri publice în cauză.

ÎN FAPT

5. Prima reclamantă, S.C. Concept Ltd. – S.R.L. (reclamanta), este o societate cu răspundere limitată, având sediul în municipiul Bucureşti. Al doilea reclamant, domnul Gheorghe Eduard Manole (reclamantul), cetăţean român, născut în anul 1964 şi domiciliat în municipiul Bucureşti, este asociatul unic şi administratorul societăţii reclamante.

I. Acţiune împotriva societăţii S.

6. Prin Încheierea din 18 iunie 1998, Tribunalul Timiş a declarat deschiderea procedurii reorganizării judiciare în privinţa societăţii S., conform Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64 ), în care statul era acţionar majoritar.

7. La data de 27 august 1998, reclamanta şi-a declarat creanţa în cadrul acestui proces.

8. Pe parcursul acestei proceduri s-au desfăşurat aproximativ 40 de şedinţe de judecată, au fost efectuate numeroase expertize, au fost dezbătute şi supuse spre aprobarea creditorilor planuri de reorganizare. Tribunalul a desemnat un administrator, fixându-i atribuţiile. În timpul procesului i-a aplicat o amendă pentru neîndeplinirea obligaţiilor şi, în cele din urmă, l-a înlocuit.

9. La data de 7 februarie 2002, tabelul creditorilor societăţii S. devenind definitiv, adunarea creditorilor a votat planul de reorganizare al debitoarei.

10. Prin Încheierea din 20 februarie 2002, la cererea reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare formulată în dosarul de pe rolul Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre judecare Tribunalului Alba.

11. La data de 7 martie 2002, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba.

12. La data de 26 aprilie 2002, în temeiul art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), instituţie publică subordonată direct Guvernului, a cerut Tribunalului să suspende acţiunea pentru a-i permite să privatizeze societatea debitoare.

13. La data de 20 mai 2002, Tribunalul a admis această cerere şi a dispus suspendarea timp de un an, subliniind că mai multe societăţi comerciale îşi arătaseră interesul faţă de privatizarea debitoarei şi că creditorii nu se opuneau posibilităţii de a-şi recupera creanţele pe această cale.

14. Prin Ordinul din 13 martie 2003, APAPS a instituit, în temeiul Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, o procedură de administrare specială şi de supraveghere financiară a societăţii S. pe durata privatizării sale.

15. La o dată neprecizată, APAPS a cerut Tribunalului să prelungească cu un an suspendarea dispusă la data de 20 mai 2002. Reclamanta s-a opus, considerând că APAPS nu făcuse niciun demers concret în vederea privatizării societăţii debitoare. Cu toate acestea, prin Încheierea din 26 iunie 2003, Tribunalul Alba a constatat că procesul era suspendat de drept, în temeiul art. 129 din Legea nr. 64, pe durata procedurii speciale instituite la data de 13 martie 2003.

16. La data de 10 octombrie 2003, în urma recursului reclamantei şi al altor creditori, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus reluarea procesului de reorganizare.

17. La data de 15 martie 2004, Tribunalul Alba a respins o nouă cerere a APAPS de suspendare a examinării cauzei şi a deschis procedura de faliment împotriva debitoarei.

18. Prin Hotărârea Guvernului nr. 620/2004 pentru instituirea procedurilor speciale de supraveghere financiară a Societăţii Comerciale „Exfor“ – S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale „Solventul“ – S.A. Timişoara s-a dispus, în temeiul art. 129 din Legea nr. 64, deschiderea unei proceduri speciale de supraveghere financiară a debitoarei. La data de 20 mai 2004, procedura privind falimentul a fost suspendată pe o perioadă de 3 ani.

19. La data de 28 aprilie 2005, Tribunalul a respins cererea reclamantei de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive din 8 aprilie 1999, prin care Curtea de Apel Bucureşti a obligat APAPS să vândă reclamantei pachetul majoritar de acţiuni al debitoarei. Tribunalul a reţinut că Legea nr. 64 nu permitea o asemenea acţiune câtă vreme procedura de faliment era în curs.

20. Au avut loc mai multe şedinţe de judecată în care s-au analizat modalităţile de vânzare a activelor debitoarei şi în vederea soluţionării contestaţiilor creditorilor privind vânzarea întregului patrimoniu al debitoarei. Această vânzare a fost aprobată de Tribunal prin Hotărârea judecătorească din 27 octombrie 2005.

Această hotărâre judecătorească a fost infirmată prin Decizia definitivă din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava.

21. Din actele dosarului reiese că procedura iniţiată la 18 iunie 1998 este în continuare în curs şi că reclamanta încă nu şi-a recuperat creanţele.

II. Acţiune împotriva societăţii C.

22. La data de 25 iunie 1998, reclamanta a introdus împotriva societăţii C. o acţiune în constatarea nerespectării obligaţiilor contractuale şi o acţiune în obligaţie de a face.

Pe parcursul procedurii s-au desfăşurat 16 şedinţe, cea mai mare parte vizând expertiza contabilă dispusă în cauză şi răspunsul expertului la obiecţiile părţilor.

23. La data de 20 aprilie 2000, Tribunalul a admis cererea reclamantei şi a dispus ca pârâta să predea reclamantei produsele prevăzute de contracte sau, în caz de nepredare, să îi plătească preţul produselor contractate.

24. La data de 9 octombrie 2000, în urma apelului părţilor, Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârea judecătorească şi a trimis cauza la acelaşi tribunal spre rejudecare în fond, reţinând că Tribunalul nu examinase toate capetele de cerere ale reclamantei.

25. Această soluţie a fost confirmată, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 29 iunie 2001.

26. La data de 21 noiembrie 2001, Tribunalul a reînscris cauza pe rol. La 11 decembrie 2001, Tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, cu privire la modificarea competenţei instanţelor.

Pe parcursul procedurii s-au desfăşurat 5 şedinţe de judecată, iar 4 dintre ele au fost amânate mai ales pentru a permite calculul şi plata taxei de timbru.

27. Printr-o Decizie din 1 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, considerând că din probele administrate la dosar reieşea că neexecutarea de către societatea C. a obligaţiilor sale contractuale era imputabilă societăţii reclamante. Aceasta din urmă a declarat recurs împotriva deciziei.

28. Curtea Supremă de Justiţie a examinat ex officio dacă dispoziţiile privind competenţa instanţelor au fost corect aplicate în cauză. Curtea Supremă de Justiţie a constatat astfel că, la data declinării competenţei Tribunalului în favoarea Curţii de Apel, examinarea cauzei de către Tribunal începuse deja şi a amintit că într-o asemenea situaţie schimbarea competenţei printr-o nouă lege nu mai afecta cauza respectivă. Prin urmare, instanţa nu putea trimite cauza în faţa Curţii de Apel şi avea obligaţia de a judeca potrivit vechii legi privind competenţa instanţelor.

29. În consecinţă, printr-o Decizie din 10 februarie 2004, Curtea Supremă a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti. Procedura în faţa Tribunalului s-a desfăşurat pe parcursul a 4 şedinţe de judecată şi la data de 29 noiembrie 2004 acesta a pronunţat hotărârea în cauză, admiţând parţial cererea reclamantei.

30. Societatea C. a declarat apel împotriva acestei decizii. După 5 amânări, la data de 11 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a suspendat examinarea acţiunii, dat fiind faptul că procedura prevăzută de Legea nr. 64 fusese iniţiată împotriva societăţii C.

31. La data de 22 noiembrie 2005, instanţa a respins planul de reorganizare propus de societatea C. şi a deschis procedura de faliment împotriva sa. Reclamanta şi-a înscris creanţa la 20 iunie 2005.

Această procedură este în curs, reclamanta nerecuperându-şi încă suma datorată.

III. Acţiune împotriva Fondului Proprietăţii de Stat

32. La data de 8 august 1997, Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) a respins oferta societăţii reclamante de a participa la privatizarea societăţii P.

33. În aceeaşi zi, reclamanta a contestat această decizie la FPS. În timpul zilei, reclamanta a fost informată asupra respingerii contestaţiei sale, prin intermediul unei scrisori care nu era nici înregistrată, nici ştampilată de expeditor.

34. La data de 25 septembrie 1997, întemeindu-se pe art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, reclamanta a sesizat Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti cu o acţiune împotriva FPS, în vederea obţinerii anulării Hotărârii judecătoreşti din 8 august 1997.

35. După 22 de şedinţe de judecată, în timpul cărora au fost administrate probele şi părţile au dispus de timpul necesar pentru a lua cunoştinţă de documentele prezentate de cealaltă parte, printr-o Decizie din 12 octombrie 1999, Curtea de Apel a admis parţial cererile reclamantei.

36. La data de 17 octombrie 2000, în urma recursului FPS, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la Secţia comercială a aceleiaşi Curţi de Apel, pe care a declarat-o competentă să examineze cauza.

37. La data de 4 mai 2001, Curtea Supremă a respins contestaţia în anulare introdusă de reclamantă la 7 noiembrie 2000 împotriva Hotărârii judecătoreşti din 17 octombrie 2000. Dosarul a fost trimis apoi la Secţia comercială a Curţii de Apel, care a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, pe care l-a declarat competent să examineze cauza.

38. La data de 27 septembrie 2001, la cererea reclamantei, Tribunalul a trimis din nou cauza în faţa Curţii de Apel, în baza noii legi asupra competenţei instanţelor.

39. Din cele 6 şedinţe de judecată care au avut loc, două au fost amânate pentru a permite reclamantei să plătească taxa de timbru. Printr-o hotărâre judecătorească din 20 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, după ce a examinat mijloacele de probă administrate la dosar, a respins acţiunea reclamantei în absenţa unor motive care ar fi putut conduce la anularea Deciziei din 8 august 1997.

40. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei sus-menţionate. La data de 11 septembrie 2002, Curtea Supremă a pus în vedere reclamantei să plătească taxă de timbru în sumă de 1.662.642.500 lei vechi româneşti (ROL). Reclamanta a contestat suma la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti de la Ministerul Finanţelor, care, printr-o Decizie administrativă din data de 18 decembrie 2002, a respins contestaţia. Reclamanta a chemat în judecată Direcţia în faţa Tribunalului Bucureşti, care, printr-o Hotărâre judecătorească din 6 iunie 2003, confirmată printr-o Decizie definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 6 noiembrie 2003, a stabilit cuantumul taxei de timbru la 206.213.750 ROL.

La data de 19 ianuarie 2004 reclamanta a plătit această sumă.

41. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) nu a luat în considerare evaluarea taxei de timbru făcută de Hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003, pe motiv că Curtea Constituţională, în Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, considerase neconstituţională intervenţia Ministerului Finanţelor în activitatea instanţelor. Prin urmare, Înalta Curte a reexaminat taxa de timbru potrivit legii şi a estimat că suma aceasta fusese stabilită corect la data de 11 septembrie 2002. Reclamanta a refuzat să achite această taxă, deşi a fost din nou informată asupra obligaţiei sale. În consecinţă, printr-o Decizie definitivă din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte a anulat acţiunea iniţială pentru neplata taxei de timbru.

42. Reclamanta a introdus contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, contestaţie care a fost respinsă ca inadmisibilă de Înalta Curte, printr-o Decizie definitivă din 16 decembrie 2004.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

A. Durata proceselor

43. Reclamanţii se plâng că acţiunile introduse în faţa instanţelor interne nu au fost judecate într-un „termen rezonabil“, aşa cum dispune art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (…) într-un termen rezonabil, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).“

44. Guvernul se opune acestei susţineri. În opinia sa, procedurile au o anumită complexitate, fiind vorba despre litigii comerciale. În plus, procedura falimentului societăţii S. a fost mai greoaie dat fiind numărul mare de creditori, dificultăţile legate de lichidarea patrimoniului debitoarei, aspectele administrative şi juridice colaterale pe care instanţa a trebuit să le examineze.

Guvernul consideră că autorităţile au dat dovadă de diligenţă în condiţiile în care reclamanta a formulat numeroase cereri de amânare de-a lungul proceselor, nu a sesizat instanţele competente (procesul împotriva societăţii C.) şi nu a plătit imediat taxa de timbru (litigiul împotriva societăţii P.).

1. Asupra admisibilităţii

45. Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

2. Perioada de luat în considerare

a) Acţiunea împotriva societăţii S.

46. Curtea constată că pentru procesul împotriva societăţii S. perioada de luat în calcul a început la data de 27 august 1998, când reclamanta şi-a declarat creanţa, şi încă este în curs de judecare.

b) Acţiunea împotriva societăţii C.

47. În privinţa litigiului dintre societatea reclamantă şi societatea C., Curtea consideră că cele două proceduri, şi anume litigiul comercial iniţial şi procesul deschis în temeiul Legii nr. 64, trebuie examinate împreună, în măsura în care privesc acelaşi drept cu caracter civil al reclamanţilor şi în care procedura de faliment este în prezent singura modalitate pentru societatea reclamantă de a-şi recupera creanţa (a se vedea, mutatis mutandis, Svetlana Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 41.984/98, paragraful 74, 9 noiembrie 2004).

Perioada de luat în calcul a început deci la data de 25 iunie 1998 şi încă nu s-a încheiat, cauza fiind în curs de judecată în faţa primei instanţe, care judecă procedura falimentului.

Curtea constată că în primii 7 ani litigiul comercial a fost examinat de 8 instanţe, în 3 grade de jurisdicţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare o dată deoarece instanţa nu examinase toate cererile reclamantei, apoi de mai multe ori din motive ce aveau în vedere competenţa instanţelor, astfel încât prima hotărâre judecătorească valabilă pe fondul cauzei nu a fost pronunţată decât la 29 noiembrie 2004, adică după peste 6 ani de la începerea procesului. După deschiderea procedurii de faliment, executarea acestei hotărâri judecătoreşti nu va fi posibilă decât în cadrul acestei proceduri, care durează deja de peste 2 ani pentru o instanţă, ceea ce face ca societatea reclamantă să aştepte deja de 9 ani recuperarea creanţei sale.

c) Acţiunea împotriva FPS

48. În fine, în privinţa litigiului dintre reclamantă şi FPS, perioada de luat în calcul a început mai târziu, la data de 25 septembrie 1997, şi s-a încheiat la data de 20 ianuarie 2004. Totodată, Curtea achiesează la argumentele Guvernului cu privire la faptul că perioada scursă pentru examinarea contestaţiei în anulare introduse de reclamantă împotriva deciziei definitive nu trebuie luată în calcul, nefiind vorba despre un recurs efectiv în înţelesul art. 35 alin. 1 din Convenţie.

Această procedură a durat, prin urmare, mai mult de 6 ani pentru două grade de jurisdicţie şi 6 instanţe, cauza fiind trimisă spre rejudecare de mai multe ori din motive legate de competenţa instanţelor.

3. Asupra fondului

49. Curtea aminteşte că durata unei proceduri are un caracter rezonabil în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza criteriilor consacrate de jurisprudenţă, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender, împotriva Franţei