Parchetul ICCJ a promovat un RIL pentru a se stabili daca judecatorul care a participat la judecarea recursului impotriva incheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestarii preventive in cursul urmaririi penale devine incompatibil sau nu sa solutioneze cauza in fond, apel sau recurs.

Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, confirmă caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel:

1. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale s-a considerat că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale este compatibil să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs;

2. Pentru aceeaşi ipoteză, alte instanţe au stabilit că judecătorul este incompatibil, fiind incidente prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) teza ultimă C.proc.pen.

Procurorul general al României, Laura Codruţa Kövesi, apreciază că ultima soluţie este cea legală.

Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o reprezintă independenţa şi imparţialitatea instanţei. În jurisprudenţa curţii europene de contencios al drepturilor omului, imparţialitatea este definită ca absenţă a oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imparţialitatea se analizează şi apreciază atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv. În ceea ce priveşte testul subiectiv, trebuie determinat dacă convingerile personale ale unui judecător pot influenţa soluţionarea unei anumite cauze; sub acest aspect, imparţialitatea judecătorului este prezumată până la proba contrarie.

În ceea ce priveşte testul obiectiv, trebuie determinat dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. Existenţa, într-o cauză, a unei bănuieli legitime de lipsă de imparţialitate, se apreciază ţinând seama, inclusiv, de optica celui acuzat, chiar dacă aceasta nu are un caracter decisiv; determinant este dacă temerile celui interesat se dovedesc a fi justificate obiectiv. În acest sens, aparenţele prezintă o anumită importanţă având în vedere încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului şi, în primul rând, acuzatului în cadrul unui proces penal. Unii doctrinari consideră aparenţele ca având chiar un rol decisiv în analiza imparţialităţii obiective. Unanim, însă, s-a stabilit că determinant, din perspectiva testului obiectiv al imparţialităţii, este dacă temerile celui interesat se dovedesc a fi justificate obiectiv sau nu. Sub acest aspect, răspunsul diferă în funcţie de circumstanţele cauzei. De principiu, simplul fapt că un judecător a pronunţat hotărâri şi într-o fază premergătoare judecării fondului cauzei nu justifică, în sine, o bănuială de imparţialitate. Ceea ce este important şi determinant este reprezentat de natura şi întinderea măsurilor adoptate de către judecător în cadrul acestor proceduri.

Într-adevăr, Curtea Europeană a stabilit că un complet de judecată, care judecă în fond sau în apel, este format din judecători care anterior s-au pronunţat asupra măsurii arestării preventive, nu constituie în sine o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană cu privire la imparţialitatea instanţei. Curtea Europeană a considerat că, la momentul dezbaterii privării de libertate, judecătorul analizează în mod sumar date existente în dosar în scopul stabilirii dacă există prima facie temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracţiuni de către acuzat. Pe de altă parte, în cazul în care este pronunţată o hotărâre, instanţa trebuie să aprecieze dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăţia acuzatului. Prin urmare, suspiciunea şi stabilirea formală a vinovăţiei nu pot fi tratate ca asemănătoare. În consecinţă, din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeană a drepturilor omului în materia imparţialităţii obiective funcţionează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate, punerea sub acuzare nu împiedică un judecător de a participa la soluţionarea fondului aceleiaşi cauze. În schimb, incidenţa şi funcţionarea acestui principiu într-o ipoteză concretă depinde în mod necesar de natura şi întinderea măsurilor adoptate de către judecător în cadrul acestor proceduri, de aspectele (de fond şi procesuale) pe care le implică luarea deciziei. Anumite circumstanţe pot conduce la înlăturarea principiului enunţat.

În dreptul intern, în vederea asigurării exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil, legiuitorul român a reglementat, printre altele, cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor. Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) teza finală C.proc.pen., „judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca” dacă în respectiva cauză „a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale”.

Cu privire la această dispoziţie, în doctrină, s-a apreciat că reprezintă o recunoaştere a separaţiei între funcţia de urmărire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecată. Prin aceasta, legiuitorul a instituit o prezumţie de lipsă de imparţialitate obiectivă, întemeiată pe aparenţa existenţei unui interes în cauză. Potrivit acestei dispoziţii, cât şi a celei cuprinse în art. 47 C.proc.pen., legiuitorul naţional a stabilit o garanţie a procesului echitabil superioară standardului Convenţiei europene. Într-o astfel de situaţie, când un sistem naţional instituie un standard superior celui convenţional, de principiu, acel sistem trebuie să acorde aceleaşi garanţii pentru toate ipotezele similare, pentru toate nivelurile de jurisdicţie.

Astfel, din perspectiva celor anterior expuse, textul de lege mai sus invocat reglementează tocmai separaţia ce trebuie să existe între funcţia de dispoziţie asupra dreptului constituţional fundamental la libertate în cursul urmăririi penale, pe care o exercită judecătorul în faza de urmărire penală (când soluţionează propunerea de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia) şi funcţia de judecată, pe care nu o mai poate exercita acelaşi judecător în faza de judecată, fiind incompatibil. Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza particulară a judecătorului care participă la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, respectiv incompatibilitatea acestuia de a judeca/soluţiona cauza în fond, apel sau recurs.

Argumentul principal îl constituie faptul că judecătorul care participă la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale exercită aceeaşi funcţie de dispoziţie asupra dreptului la libertate în faza de urmărire penală ca şi judecătorul care soluţionează propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în aceeaşi fază procesuală.

Judecătorul care soluţionează propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive examinează îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 148 C.proc.pen., ce se referă la existenţa unor probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, precum şi cazurile limitativ enumerate în dispoziţia legală invocată. Aprecierea asupra probelor sau indiciilor temeinice care configurează prezumţia rezonabilă că persoana a cărei arestare se solicită a săvârşit o faptă penală, precum şi a condiţiilor particulare cuprinse în art. 148 C.proc.pen. este de natură, cel puţin teoretic, să conducă sau să permită chiar o evaluare a probabilităţii vinovăţiei, o analiză a legalităţii probatoriului administrat (aceasta chiar dacă, în motivarea hotărârilor, se arată că la luarea măsurii arestării preventive nu are loc o analiză a probatoriului, aceasta revenind exclusiv judecătorului care soluţionează fondul cauzei). În cazul soluţionării recursului ce are ca obiect încheierile privind măsurile preventive sunt incidente prevederile art. 1403 C.proc.pen., ce stabilesc procedura specială de soluţionare a recursului, derogând de la dispoziţiile de drept comun (lex specialia generalibus derogant).

Recursul împotriva încheierii prin care, în cursul urmăririi penale, se dispune asupra arestării preventive are caracter devolutiv integral în ceea ce priveşte măsura arestării preventive, nefiind limitat de cazurile de casare enunţate de art. 3859 C.proc.pen.

Prin urmare, judecătorul care participă la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive analizează atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept. Mai mult, un astfel de judecător este obligat, pentru a putea cenzura soluţia atacată, să refacă şi să analizeze aceleaşi raţionamente logico-juridice ale judecătorului care a pronunţat dispoziţia de arestare sau de prelungire a acesteia şi să analizeze, suplimentar, criticile ce se aduc acestei decizii prin motivele de recurs. În acest mod, cel puţin parţial, judecătorul din recurs se substituie judecătorului care a dispus măsura în fond; iar dacă acesta din urmă, este, potrivit art. 48 alin. (2) teza ultimă C.proc.pen., incompatibil, şi judecătorul din recurs nu poate fi decât incompatibil.

De altfel, această concluzie reiese şi din examinarea logico-juridică a prevederilor art. 1403 alin. (7) C.proc.pen. potrivit cărora „când apreciază că măsura preventivă este nelegală sau nu este justificată, instanţa de recurs o revocă, dispunând, în cazul arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză”.

Aşadar, judecătorul care participă la soluţionarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale exercită funcţia de dispoziţie asupra dreptului de libertate şi, în consecinţă, devine incompatibil să exercite o funcţie de judecată în aceeaşi cauză în faza superioară a procesului penal.

În consecinţă, potrivit principiului analogiei – ubi eadem ratio, eadem lex esse debet – judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil, potrivit art. 48 alin. (1) teza ultimă C.proc.pen., să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.

Sursa: PICCJ