In MO 162/2011 s-a publicat hotararea CEDO din 8 iunie 2010 in cauza Andreescu c. Romania, in care Statul roman a fost condamnat pentru incalcarea dreptului la libertatea de exprimare si a dreptului la un proces echitabil.
Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România. El este membru fondator al Comitetului Helsinki Român şi a fost iniţiatorul mai multor asociaţii nonguvemamentale care militează pentru drepturile omului. De asemenea, reclamantul este conferenţiar universitar, predând Etică şi Ştiinţe politice, şi colaborează în mod constant cu mai multe ziare şi publicaţii. În timpul regimului comunist, înainte de anul 1989, reclamantul a suportat persecuţii, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru că a criticat regimul de atunci în ceea ce priveşte problema încălcării drepturilor omului, pentru că a acordat interviuri presei occidentale, precum şi pentru că a condus acţiuni de protest paşnice, cum ar fi greva foamei.
La 9 decembrie 1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Conform acestei legi, orice cetăţean român sau străin care a obţinut cetăţenia română după 1945 are dreptul să cunoască conţinutul dosarului întocmit cu privire la persoana sa de către organele poliţiei politice a fostului regim. în plus, legea dispune că orice persoană care a făcut obiectul unui dosar din care rezultă că a fost pusă sub supraveghere de către Securitate are dreptul de a cunoaşte identitatea agenţilor serviciilor secrete şi a colaboratorilor lor care au contribuit cu informaţii la dosar.
În luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul la propriul dosar de informaţii creat de către fosta Securitate. El nu a primit răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 187/1999. în luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o nouă cerere solicitând să fie informat dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au fost sau nu colaboratori ai fostei Securităţi. Reclamantul nu a primit răspuns în termenul prevăzut de lege. În absenţa unui răspuns la solicitările adresate CNSAS, reclamantul a anunţat o conferinţă de presă programată pentru data de 20 februarie 2001, în cadrul căreia intenţiona să îşi exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficienţă practică a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999. În cursul conferinţei de presă el a declarat ziariştilor prezenţi că este dezamăgit de modul în care este aplicată Legea nr. 187/1999 şi a denunţat problemele legate de aplicarea legii, probleme care erau de natură să aducă atingere atât drepturilor persoanelor particulare, cât şi interesului public. Reclamantul a invitat autorităţile să respecte legea, iar publicul să urmărească acest aspect cu vigilenţă.
Ca răspuns la întrebările ziariştilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activităţii CNSAS, reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa şi lenea membrilor Colegiului CNSAS. Întrebat de ziarişti cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce priveşte independenţa membrilor CNSAS, el a răspuns că o singură persoană îi inspira neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul regimului comunist, presiuni având ca scop să îi distrugă rezistenţa şi să o determine să se plieze indicaţiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publică recunoscută în domeniul culturii, fost ministru al culturii şi, ulterior, al afacerilor externe. Prezentând motivele pe care îşi fundamenta bănuielile, reclamantul a precizat că „desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl
La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă şi calomnie cu privire la afirmaţiile acestuia din cadrul conferinţei de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în acelaşi timp daune morale în cuantum de un miliard de lei româneşti vechi (ROL) şi obligarea reclamantului să prezinte scuze în public.
La termenul din 3 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti i-a ascultat pe reclamant, pe partea vătămată şi pe procuror. Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea că discursul în litigiu exprima o simplă bănuială, iar nu afirmarea unui fapt determinat şi că nu exista niciun element susceptibil să demonstreze că reclamantul a acţionat cu intenţia de a aduce prejudicii de imagine părţii vătămate. În concluziile scrise, reclamantul susţinea că faptul de a dezvălui asemenea informaţii şi de a-şi exprima dezacordul într-o declaraţie făcută în faţa unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine dacă nu de colaborare cu regimul, cel puţin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era „o invitaţie la reprimarea organizatorilor” acestor reuniuni. În această privinţă, reclamantul considera că declaraţia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadă de natură să îi întărească îndoielile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999 oferea o definiţie legală a noţiunii de „colaborator al organelor de Securitate ca poliţie politică”, incluzând „persoanele care au oferit informaţii Securităţii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, cu excepţia declaraţiilor făcute în cursul anchetelor de către persoanele private de libertate din motive politice şi cu privire la faptele care le erau imputate acestora. Reclamantul a indicat, de asemenea, două persoane membre ale GDS, şi anume R.S. şi D.P., care şi-au exprimat cu ocazia discuţiilor pe care le-au avut bănuielile în ceea ce îl priveşte pe A.P. Reclamantul a precizat, în plus, că, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar şi aparenţe.
Printr-o sentinţă din 13 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea că elementele materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite în speţă, şi a respins pretenţiile civile ale părţii vătămate. Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informaţiile de interes public şi la dreptul ia protejarea demnităţii terţilor, astfel cum sunt garantate de Constituţie, instanţa a reţinut mai întâi că afirmaţiile reclamantului, descriind partea vătămată drept o persoană „care a avut o incredibilă obedienţă faţă de [P.R.]” şi drept o persoană slabă, incapabilă să reziste poliţiei politice a regimului comunist, erau judecăţi de valoare şi nu depăşeau limitele criticii acceptabile a personalităţilor publice, în măsura în care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau injurioase, iar afirmaţiile sale nu se apropiau de absurd sau de imposibilitatea obiectivă. în consecinţă, instanţa a concluzionat că nu există infracţiunea de insultă în ceea ce îl priveşte pe reclamant. Apoi, instanţa a estimat că se putea deduce din discursul reclamantului că acesta a reproşat părţii vătămate că ar fi colaborat cu fosta Securitate. Instanţa a reţinut că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, deoarece el nu a exprimat niciodată certitudinea că partea civilă a colaborat cu Securitatea, ci doar bănuielile sale în acest sens, bazate pe anumite indicii de natură să dea naştere la asemenea îndoieli. Instanţa a reţinut că reclamantul a insistat mereu asupra subiectivităţii demersului său şi asupra absenţei unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului şi invitându-i să aprecieze personal indiciile existente.
Instanţa a concluzionat după cum urmează: „(…) chiar eronat în privinţa concluziei trase, demersul (reclamantului) este formulat cu bună-credinţă, inculpatul însuşi atrăgând atenţia asupra neajunsurilor argumentelor sale şi se constituie doar ca interpretări ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenţa părţii vătămate în cele două cabinete, faptul că partea vătămată a fost supusă presiunilor fostei Securităţi, aspectul notoriu că maniera de acţiune a fostei Securităţi crea posibilitatea accentuată a forţării unei colaborări a unora din victimele sale etc.) prin prisma unor judecăţi de valoare personale care, greşit sau nu, aşa cum s-a arătat, nu pot fi supuse controlului instanţei, (…) – interpretări care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului evident pentru a deveni denigratoare prin însăşi evidenţa neverosimilului celor afirmate –, acest demers se încadrează în limitele libertăţii de exprimare a opiniilor”. Respingând capătul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea că reclamantul nu a comis nicio faptă ilicită, ci doar şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus în plus că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat.
Partea civilă a introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva Sentinţei din 13 iulie 2001. În acelaşi timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea că cheltuielile de judecată ar fi trebuit reţinute în sarcina părţii care a pierdut. La prima înfăţişare din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a dispus amânarea judecării cauzei pentru o dată ulterioară, în vederea comunicării motivelor de recurs către reclamant. La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de A.P. şi Parchet. Reprezentantul Ministerului Publica solicitat menţinerea achitării reclamantului şi respingerea recursului părţii civile ca nefondat.
Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursul introdus de A. P. şi l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL şi la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL către partea vătămată. Instanţa a stabilit că reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale conform cărora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A. P. nu a colaborat. Tribunalul Bucureşti nu a făcut nicio referire la considerentele reţinute de Judecătorie în favoarea achitării reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii următori: „în speţa de faţă, inculpatul nu a putut face dovada veridicităţii afirmaţiilor sale care au găsit ecou în conştiinţa publicului şi ar fi putut atrage sancţiuni în cazul în care acestea ar fi fost adevărate în ceea ce o priveşte pe partea vătămată, având în vedere funcţia pe care o îndeplinea la vremea respectivă şi declaraţia acestuia de negare a oricărei colaborări cu Securitatea. Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de colaborator al Securităţii este relevat în Adeverinţa nr. 5.552/12 iunie 2001 depusă la dosar şi eliberată de CNSAS. Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., Tribunalul va admite recursul părţii vătămate A.P., va casa sentinţa penală recurată şi în fond: în baza art. 206 C.pen. raportat la art. 63 C.pen., inculpatul va fi condamnat la 5.000.000 lei amendă penală”. La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002, reclamantul a plătit avocatului lui A.P. suma stabilită cu titlu de daune morale.
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
Reclamantul se plânge de faptul că prin condamnarea sa penală din 29 octombrie 2001 de către Tribunalul Bucureşti, fără a fi audiat personal, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. El invocă art. 6 alin. (1) din Convenţie, redactat după cum urmează în partea sa relevantă: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
În faţa unei instanţe învestite cu soluţionarea căilor de atac, având plenitudine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie nu garantează în mod obligatoriu dreptul la o audiere publică şi nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri. În schimb, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă din căile de atac trebuie să se pronunţe într-o speţă asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi să analizeze în ansamblul speţei problema vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaraţiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracţiune.
În speţă, Curtea observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără a fi audiat personal. Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie, este necesară examinarea atribuţiilor Tribunalului şi natura problemelor pe care trebuia să le soluţioneze.
În speţă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a statuat asupra fondului acuzaţiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, deşi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instanţei, instanţa a omis în acelaşi timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citată mai sus, paragrafele 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, pentru a pronunţa hotărârea, Tribunalul Bucureşti nu s-a limitat să efectueze o interpretare diferită în drept faţă de cea a Judecătoriei în ceea ce priveşte ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouă apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instanţă şi le-a reconsiderat, problemă care depăşeşte consideraţiile strict juridice. În acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligaţia de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. în plus, Curtea accentuează că nu i s-ar putea reproşa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în condiţiile în care acesta a asistat la înfăţişările de la Judecătorie, în faţa căreia şi-a susţinut personal cauza, precum şi la cele de la Tribunal.
Astfel, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta să fie audiat personal şi, mai ales, după achitarea de către Judecătorie este contrară exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
Reclamantul susţine că condamnarea sa penală şi civilă prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti reprezintă o ingerinţă disproporţionată în libertatea sa de exprimare, ce nu era necesară într-o societate democratică. El invocă art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Reclamantul consideră că condamnarea sa penală şi civilă pentru calomnie constituie o ingerinţă în libertatea sa de exprimare, ingerinţă care nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. El susţine că şi-a exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronunţarea discursului incriminat, exprimând o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor, formulând judecăţi de valoare, iar nu certitudini în ceea ce priveşte poziţia lui A.P cu privire la deconspirarea fostei poliţii politice şi având o bază factuală suficientă. Reclamantul arată în acest sens că discursul său a fost decent şi de bună-credinţă.
Curtea estimează că condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o „ingerinţă” în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această imixtiune încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este „necesară, într-o societate democratică” pentru a le atinge.
a) „Prevăzută de lege”. Curtea observă că Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, ingerinţa era „prevăzută de lege”.
b) „Scop legitim”. Curtea observă că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a domnului A.R., cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii şi al afacerilor externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.
c) „Necesară într-o societate democratică”. Curţii îi mai rămâne să verifice dacă această ingerinţă era „necesară” într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această privinţă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie.
În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Convenţie hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis.
Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţie, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a considerat că, prin afirmaţiile făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul l-a expus pe A.P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar deci să se examineze, având în vedere principiile menţionate mai sus, dacă motivele invocate de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau „pertinente şi suficiente”. Curtea aminteşte în această privinţă că art. 10 alin. (2) din Convenţie nu permite în niciun fel restricţii aduse libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general. Curtea evidenţiază în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temă de interes general şi extrem de sensibilă. Curtea constată că reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor cu privire la poziţia lui A.P. în ceea ce priveşte problema deconspirării fostei poliţii politice. Afirmaţiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini. Mai mult, Curtea constată că este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei conferinţe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage. Curtea apreciază apoi că buna-credinţă a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa. Curtea observă că persoana în cauză a dat dovadă de interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instanţe în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecătoriei, a putut să depună concluzii scrise şi să prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probă susceptibile să dovedească afirmaţiile sale.
În ceea ce priveşte caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare. Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi considerată proporţională şi deci „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din Convenţie.
În consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 3.500 euro pentru prejudiciul material, 5.000 euro pentru prejudiciul moral şi 1.180 euro pentru costuri şi cheltuieli, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul pretenţiilor.