In MO 161/2011 s-a publicat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 13 iulie 2010, definitiva la 13 octombrie 2010, in Cauza Ahmed c. Romania, in care reclamantul a invocat incalcarea dreptului la libertate si la siguranta, protejat de art. 5 § 1 din Conventie.

 Timp de 14 zile puteti testa GRATUIT tot continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie

La originea cauzei se afla o cerere (nr. 34.621/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean irakian, domnul Hamdoon Ahmed Ahmed (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2003, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

I. Circumstanţele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi locuieşte în Irak. Prin Ordonanţa din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pentru o durată de 10 ani de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întemeindu-se pe O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, procurorul a observat că existau suficiente indicii care arătau că reclamantul, care se stabilise pe teritoriul României din anul 1982, comisese fapte de natură să pună în pericol siguranţa statului. în plus, acesta a constatat că dreptul reclamantului de a se afla pe teritoriul României încetase la data la care fusese adoptată ordonanţa sus-menţionată.

La data de 10 martie 2003, Direcţia pentru Străini l-a informat pe reclamant că fusese declarat indezirabil şi că trebuia să părăsească imediat teritoriul României.

În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 93 din O.U.G. nr. 194/2002, plasarea reclamantului pe o durată de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit şi găzduire Otopeni (denumit în continuare centrul de tranzit), în vederea îndepărtării sale de pe teritoriul României.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România (publicată în MO 955/2002), art. 81, 83, 84, 85, 93, 95

B. Decizia Curţii Constituţionale nr. 342/2003. Într-o cauză similară cu cea a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii art. 84 § 2 din O.U.G. nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminării, dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul că „existau informaţii suficiente şi întemeiate conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională.

Curtea Constituţională a considerat că articolul sus-menţionat era conform cu Constituţia şi cu Convenţia, din următoarele motive: „Situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca aceasta să încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală ce rezultă din aceste două situaţii justifică existenţa unor reguli distincte.

Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce ia cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. 3, potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze

[…] siguranţa naţională».

Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. 1 [din ordonanţa sus-menţionată], împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie (…)

Curtea nu poate reţine nici [critica] referitoare la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.

Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), (…) Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia c. Franţa) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie»”.

O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România (publicată în MO 436/2000), art. 13

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 din Convenţie

Reclamantul se plânge de faptul că a fost luat în custodie publică, în vederea înlăturării sale de pe teritoriu, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El invocă art. 5 § 1 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (…) f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane (…) împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare”.

Guvernul arată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta măsura de îndepărtare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. în acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotărâri judecătoreşti în sprijinul argumentului său. Pe de altă parte, acesta nu contestă că luarea în custodie publică a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de libertate, însă afirmă că această privare ţinea de situaţiile prevăzute limitativ la art. 5 din Convenţie. Conform afirmaţiilor Guvernului, privarea de libertate era prevăzută de lege, şi anume de O.U.G. nr. 194/2002, şi nu era o măsură arbitrară deoarece a fost luată de autorităţile statului pentru a lupta împotriva migraţiei ilegale. în fine, acesta adaugă că prelungirea măsurii de luare în custodie publică în centrul de tranzit a fost justificată de lipsa unui titlu de călătorie şi a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.

Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, care prevedea şi luarea sa în custodie publică în centrul special. Autorităţile au refuzat să îi aducă la cunoştinţă informaţiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informaţii cu caracter de secret de stat. Conform afirmaţiilor sale, calea de atac invocată de Guvernul pârât nu este eficientă. El adaugă că durata luării sale în custodie publică în centrul de tranzit a fost excesivă şi că motivele luării sale în custodie, care i-au rămas necunoscute, nu justifică o astfel de restricţie a libertăţii.

În speţă, nimeni nu contestă faptul că timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost deţinut în aşteptarea unei expulzări, în sensul art. 5 § 1 f) din Convenţie. Această prevedere impune doar ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu este cazul să se verifice dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu din perspectiva legislaţiei interne sau a Convenţiei.

În speţă, art. 93 din O.U.G. nr. 194/2002 prevedea ca, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare, străinii declaraţi indezirabili să fie găzduiţi în centre special amenajate în vederea expulzării lor, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 6 luni. Curtea poate accepta că măsura respectivă avea un temei în dreptul intern. Rămâne de stabilit dacă dreptul intern respecta cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel în cauză de o privare arbitrară de libertate. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilităţii.

În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte că, desigur, în contextul special al măsurilor ce ţin de siguranţa naţională, cerinţa de previzibilitate nu poate fi aceeaşi ca în alte domenii.

Totuşi, nicio persoană ce face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie, într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care un loc special îl ocupă garanţia procedurilor de control eficient de către puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării democraţiei, astfel de măsuri riscă să o submineze, ba chiar să o distrugă.

Privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil şi reprezenta, în opinia autorităţilor, un pericol pentru siguranţa naţională, însă, aşa cum rezultă din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. Este suficient să se constate că, în afara motivului general menţionat mai sus, autorităţile, referindu-se în special la O.U.G. nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate şi care se aflau la baza privării sale de libertate.

În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a comunica motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor aflaţi în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeaşi ordonanţă, ce reglementează drepturile persoanelor astfel deţinute, conţine obligaţia ca autorităţile să îi informeze pe străinii plasaţi în aceste centre despre motivele acestei.

În cauză, deşi reclamantului i s-a făcut o comunicare în ziua plasării sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul României, fără nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fără succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, invocând aceleaşi motive.

Curtea este de părere că o a doua contestaţie având ca obiect aceleaşi motive formale ca şi cele invocate în Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, respinsă de instanţele interne din cauza caracterului secret al informaţiilor, era sortită eşecului şi, prin urmare, nu constituia în speţă o cale de atac efectivă, susceptibilă să remedieze situaţia denunţată. în acest sens, hotărârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natură să confirme existenţa unei jurisprudenţe bine stabilite asupra eficienţei acestor căi de atac.

Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al autorităţilor, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era prevăzută de „o lege” care să corespundă cerinţelor Convenţiei. La aceasta se adaugă şi termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost deţinut în centrul de tranzit, contrar legislaţiei interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din O.U.G. nr. 194/2002.

În ceea ce priveşte dificultăţile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea reţine că această situaţie, în circumstanţele speţei, nu îi poate fi imputabilă reclamantului şi nu poate justifica, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.

Curtea constată că privarea de libertate neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerinţelor art. 5 § 1 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7

Reclamantul se plânge în esenţă de faptul că parchetul nu a comunicat nici avocatului său, nici instanţelor sesizate cu contestaţia sa împotriva ordonanţei prin care se dispunea ca acesta să părăsească teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională.

Guvernul afirmă că expulzarea reclamantului a avut loc numai după respingerea contestaţiei reclamantului împotriva Ordonanţei din 7 martie 2003. Acesta mai adaugă că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia judecării contestaţiei sale, reclamantul a beneficiat de garanţiile de ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi invocă necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonanţei din 7 martie 2003 şi nerespectarea garanţiilor procedurale.

Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de siguranţă naţională, situaţie prevăzută de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul să se prevaleze de garanţiile enunţate în paragraful 1.

Curtea constată că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „în executarea unei decizii adoptate conform legii”.

Deoarece cuvântul „lege” desemnează legea naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legătură şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi revizibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie.

Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislaţiei interne şi conchide că reclamantul nu a avut posibilitatea să îşi exercite drepturile prevăzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.

III. Pretinsa încălcare a art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie

Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele plasării sale în centrul special. Invocând în esenţă art. 5 § 4 din Convenţie, el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva măsurii de plasare în centrul special, din cauza necomunicării motivelor acestei măsuri.

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări

În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamant în cererea sa, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei, drept care trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

Conform art. 41 din Convenţie: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

Reclamantul solicită suma de 25.000 euro pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit din cauza plasării sale în centrul special şi a îndepărtării sale din teritoriu. De asemenea, acesta menţionează situaţia dificilă în care se află de la îndepărtarea sa din teritoriu, fiind obligat să îşi vândă bunurile deţinute în România, să asiste la falimentul societăţii sale, să îşi stabilească reşedinţa într-o altă ţară şi să lucreze ca muncitor pentru a-şi întreţine familia.

Guvernul se opune cererii formulate de reclamant şi afirmă că pentru prejudiciul invocat nu se prezintă nici un document justificativ. Guvernul consideră că o parte din aceste prejudicii sunt de ordin material şi că nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările invocate. în subsidiar, Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.

Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările stabilite şi prejudiciul material pretins. Totuşi, Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, aceasta hotărăşte să îi acorde reclamantului suma de 8.000 euro în acest sens.

B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu solicită nicio sumă drept cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

în unanimitate

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;

4. hotărăşte că nu este cazul să analizeze capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale;

b) ca suma în discuţie să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit;

c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

 Timp de 14 zile puteti testa GRATUIT tot continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie