A fost publicata in M. Of. 143/2011 decizia CEDO, Draganschi impotriva Romaniei.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
DECIZIA
din 18 mai 2010
în Cauza Drăganschi împotriva României
(Cererea nr. 40.890/04)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 18 mai 2010 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea introdusă la 22 octombrie 2004,
după ce a deliberat, pronunţă prezenta decizie.
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, doamna Silvia Drăganschi şi domnul Constantin Drăganschi, sunt cetăţeni români, născuţi în 1965 şi, respectiv, în 1985 şi locuiesc în Tulcea.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamanţi, pot fi rezumate astfel.
1. Circumstanţele decesului soţului reclamantei şi primele măsuri de anchetă dispuse de autorităţi
3. În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 2003, la ora 8 şi 10 minute, M.D., soţul primei reclamante şi tatăl celui de-al doilea reclamant, topitor la societatea metalurgică F., şi-a pierdut cunoştinţa în cursul unei operaţiuni de curăţare a unui cuptor la care participa împreună cu alţi colegi. În ciuda încercărilor de reanimare întreprinse de colegii săi şi, în special, de către o asistentă medicală a societăţii F. şi de către personalul Spitalului de Urgenţă Tulcea, unde el a fost dus cu o ambulanţă, M.D. a decedat la ora 9.
4. Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a deschis o anchetă şi, la 12 noiembrie 2003, a solicitat Institutului de Medicină Legală (IML) efectuarea unei necropsii pentru stabilirea cauzelor decesului, inclusiv a unui examen toxicologic care să clarifice existenţa unei eventuale legături de cauzalitate între deces şi activitatea desfăşurată de către M.D. la locul de muncă. Ca urmare a unei examinări efectuate în aceeaşi zi, IML a concluzionat, la sfârşitul lunii aprilie 2004, că decesul lui M.D. „a fost cauzat de o insuficienţă cardiorespiratorie acută datorată ischemiei cardiace (scleroza miocardului, zone hipoxice miocardice şi arteroscleroză coronariană) de care suferea M.D., asociată unei posibile miocardite (reacţie inflamatorie reziduală discretă) a cărei etiologie nu a putut fi precizată“. De altfel, examenul toxicologic exprimase rezultate negative pentru substanţele chimice obişnuite.
5. La 16 decembrie 2003, Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea (ITM) a întocmit un proces-verbal cuprinzând concluziile cercetărilor efectuate cu privire la decesul lui M.D., pentru a stabili circumstanţele şi cauzele decesului, eventualele dispoziţii legale încălcate şi responsabilităţile, precum şi măsurile necesare pentru a preveni apariţia unor incidente similare.
6. Procesul-verbal reţine că M.D., având vârsta de 38 de ani şi o vechime de 21 de ani în meseria de topitor, şi-a pierdut cunoştinţa la câteva secunde după ce un alt coleg, A.C., a observat semne de oboseală pe chipul lui şi i-a cerut să iasă din echipa care curăţa cuptorul prin introducerea de conuri de masă carbonică în orificiile cuptorului. Operaţiunea în cauză implica un important efort fizic în condiţii de temperatură ridicată şi emanaţii de gaze chimice.
7. Procesul-verbal a identificat drept cauze ale decesului efortul fizic pe fondul bolii cardiace de care suferea M.D. şi care nu putea fi depistată la controalele medicale periodice, precum şi acceptarea lui la muncă în condiţiile în care era foarte obosit, cu încălcarea art. 11 lit. i) din Regulamentul cu privire la protecţia muncii din 2002. Procesul-verbal menţiona că nivelul emanaţiilor de gaze în societatea R, controlat periodic (ultima dată în iunie 2003), se situa în limitele admise. Procesul-verbal concluziona că era vorba despre un accident de muncă, dar că nu existau persoane responsabile şi nici sancţiuni de aplicat. Totuşi, se recomanda să se ia măsuri pentru a limita efortul fizic implicat de asemenea operaţiuni şi pentru a nu permite accesul la muncă al persoanelor prezentând o stare de oboseală accentuată.
2. Derularea anchetei penale cu privire la decesul lui M.D.
8. Reclamanta s-a adresat de mai multe ori în scris Parchetului, Inspectoratului Teritorial de Muncă şi Institutului de Medicină Legală, solicitând informaţii despre cauzele decesului lui M.D. şi despre derularea anchetei, precum şi pentru a avea acces la dosarul anchetei şi a primi copii ale documentelor din dosar, în special ale declaraţiilor martorilor. De asemenea, ea a solicitat exhumarea corpului lui M.D. pentru o nouă examinare medico-legală. Autorităţile au răspuns la o parte dintre aceste solicitări, informând reclamanta că ancheta este în desfăşurare şi trimiţându-i în mai multe rânduri copii ale documentelor solicitate. Astfel, în lunile aprilie şi mai 2004, reclamanta a primit copii ale rapoartelor redactate de ITM şi IML, menţionate mai sus. Ea a contestat raportul IML, susţinând că M.D. era perfect sănătos, astfel cum rezulta din ultima examinare medicală realizată în octombrie 2003 sub controlul societăţii R, şi că decesul a fost cauzat de condiţiile dificile sau chiar necorespunzătoare de muncă şi de emanaţiile de substanţe chimice, de care societatea R era responsabilă.
9. La 8 mai 2004, reclamanta a fost audiată de procurorul care conducea ancheta; ea a refuzat să semneze declaraţia, susţinând că a fost supusă unor presiuni pentru a declara că M.D. suferea de boli cardiace. La 6 august 2004, în urma cererii sale, reclamanta a putut să consulte dosarul de cercetare penală, dar nu putut face copii ale declaraţiilor martorilor audiaţi de parchet.
10. La 18 noiembrie 2004, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la circumstanţele decesului lui M.D. Reclamanta a atacat această soluţie cu o plângere adresată Judecătoriei Tulcea, cu motivarea că Parchetul nu a răspuns scrisorilor sale şi nici nu i-a furnizat copii ale documentelor solicitate. Ea a solicitat să i se permită studierea tuturor mijloacelor de probă care au stat la baza emiterii soluţiei Parchetului.
11. Printr-o sentinţă din 15 martie 2005, Judecătoria a respins plângerea ca nefondată. Instanţa a amintit circumstanţele decesului şi a stabilit că nu exista legătură de cauzalitate între deces şi condiţiile de muncă în respectivul loc de la societatea R, în care nivelul emisiilor toxice se situa în limite normale. De altfel, pe baza informaţiilor furnizate de IML, instanţa a relevat că era posibil ca bolile cardiace ale lui M.D. să nu fi putut fi observate cu ocazia unui control medical de rutină, în lipsa unor simptome sau manifestări comunicate de către acesta medicului.
12. Reclamanta a introdus recurs la Tribunalul Tulcea („Tribunalul Judeţean“) împotriva sentinţei Judecătoriei. Ea a contestat concluzia de neîncepere a urmăririi penale, a arătat că avocatul ales nu dorea să o mai reprezinte şi a acuzat Judecătoria că nu ar fi examinat documentele pe care le depusese la dosar.
13. Printr-o decizie definitivă din 12 mai 2005, Tribunalul a respins recursul. Pe lângă motivarea instanţei de fond, Tribunalul a reţinut că bolile cardiace de care suferea M.D. puteau să fi avut ca rezultat o moarte subită, că Judecătoria luase în considerare toate documentele medicale pertinente pentru raportul medico-legal prezentate de către reclamantă şi că autorităţile nu erau obligate să asigure reclamantei un avocat din oficiu în acest tip de procedură.
3. Procedurile civile şi în contencios administrativ introduse de către reclamantă cu privire la decesul lui M.D.
14. La 13 septembrie 2004, în baza art. 998 din Codul civil şi a Codului muncii, reclamanţii s-au adresat Tribunalului cu o acţiune în despăgubiri împotriva societăţii R, solicitând un milion de euro drept daune morale pentru decesul lui M.D. şi 500.000 lei româneşti pentru neglijenţa societăţii în a-l proteja pe M.D. împotriva accidentelor de muncă. Ei au arătat că, şi dacă decesul ar fi fost cauzat de o insuficienţă cardiorespiratorie, societatea F. rămânea responsabilă pentru nerespectarea mai multor dispoziţii ale contractului colectiv de muncă cu privire la obligaţiile de a asigura muncitorilor controale medicale periodice, o asigurare medicală şi condiţii de muncă adecvate. Societatea F. a contestat susţinerile reclamanţilor.
15. După ce a fost suspendată, la cererea reclamanţilor, în aşteptarea soluţionării anchetei penale menţionate mai sus, procedura a fost reluată din oficiu de către Tribunal, care, printr-o sentinţă din 7 septembrie 2006, a constatat că cei interesaţi nu au solicitat repunerea dosarului pe rol într-un termen de un an după pronunţarea Hotărârii din 12 mai 2005 (paragraful 13 de mai sus), în cauză intervenind perimarea acţiunii. Reclamanţii nu au formulat recurs împotriva acestei sentinţe.
16. În cadrul unei proceduri paralele în contencios administrativ, printr-o decizie irevocabilă din 8 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă acţiunea având ca obiect despăgubiri pe care reclamanţii au introdus-o împotriva Guvernului şi a Preşedintelui României, acuzaţi de a fi responsabili pentru lipsa de supraveghere a societăţii F. (emisii de substanţe chimice, controale medicale etc.). Decizia a confirmat inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni, ca urmare a inexistenţei unor raporturi juridice între autorităţi şi M.D. şi a faptului că autorităţile nu erau responsabile pentru condiţiile de muncă pe care le denunţau reclamanţii.
4. Proceduri cu privire la libertatea de circulaţie a reclamanţilor
17. Prin două sentinţe pronunţate la 28 aprilie 2006 în primă instanţă la sesizarea Direcţiei de Paşapoarte, Tribunalul, reţinând că reclamanţii au făcut obiectul unei returnări dispuse de către autorităţile franceze, a dispus, în baza Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, să restrângă exerciţiul dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul statelor Uniunii Europene pentru o durată de un an, în cazul reclamantei, şi de 6 luni, în cazul reclamantului. Reclamanţii nu au formulat recurs împotriva acestor hotărâri.
B. Dreptul şi practica interne relevante
18. Aspectele esenţiale cu privire la regimul general al răspunderii civile delictuale, rezultând din art. 998–1000 din Codul civil, în vigoare la momentul derulării faptelor, sunt descrise în cauzele Iambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64.536/01, paragraful 142, 24 iunie 2008) şi Toma împotriva României (nr. 42.716/02, paragraful 32, 24 februarie 2009).
19. Instanţele interne au fost sesizate cu mai multe acţiuni având ca obiect acordarea de despăgubiri, bazate pe art. 998–999 din Codul civil şi pe dispoziţiile Codului muncii, în care victimele unor accidente de muncă încercau să demonstreze responsabilitatea angajatorului şi să obţină repararea daunelor suferite. Instanţele au analizat fondul acestor acţiuni şi circumstanţele accidentului incriminat în fiecare dintre ele, admiţând solicitările privind acordarea de despăgubiri când au constatat că angajatorul era responsabil pentru comiterea unei greşeli, chiar uşoare, având o legătură de cauzalitate cu accidentul, chiar atunci când şi victima era responsabilă de producerea accidentului şi chiar când Parchetul a dispus eventual neînceperea urmăririi penale, eliminând răspunderea penală a angajatorului (Hotărârea nr. 27R din 11 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Hotărârea nr. 829AA din 20 mai 1998 a Curţii de Apel Cluj, Hotărârea nr. 71 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, Hotărârea nr. 3.838 din 7 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie – care respinge acţiunea datorită culpei exclusive a victimei – şi Hotărârea nr. 3.602 din 5 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
CAPETE DE CERERE
20. Invocând art. 1, 2, 5, 6 paragrafele 1 şi 8 din Convenţie, reclamanţii se plâng că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă şi diligentă pentru a clarifica circumstanţele decesului lui M.D. şi a-i sancţiona pe vinovaţi. În acest sens, reclamanta consideră vinovată conducerea societăţii F. pentru decesul lui M.D., cauzat de condiţiile şi organizarea nepotrivite ale muncii şi prin lipsa de supraveghere în vederea evitării producerii accidentelor. După ce au susţinut, într-un prim formular de plângere din octombrie 2004, că Parchetul nu i-a informat despre rezultatul anchetei şi nici nu le-a oferit copii ale declaraţiilor martorilor, chiar în condiţiile în care ar fi putut consulta dosarul de urmărire penală, reclamanţii se plâng, într-un al doilea formular de plângere din noiembrie 2006, cu privire la modul de soluţionare a procedurilor judiciare având ca obiect circumstanţele decesului lui M.D.
21. În baza aceloraşi articole, reclamanţii se plâng în esenţă cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006 ale Tribunalului Tulcea prin care s-a dispus restrângerea dreptului lor la liberă circulaţie pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
ÎN DREPT
22. Curtea observă că se impune examinarea capetelor de cerere menţionate mai sus ale reclamanţilor din punctul de vedere al art. 2 din Convenţie şi al art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4.
A. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 2 din Convenţie
23. Reclamanţii se plâng că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă şi diligentă pentru a clarifica circumstanţele decesului lui M.D. şi a sancţiona conducătorii societăţii F. Ei invocă art. 2 din Convenţie, redactat în părţile sale pertinente după cum urmează:
„Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat prin lege.“
24. Curtea aminteşte că obligaţiile pozitive enunţate de art. 2 din Convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia pentru autorităţi de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ şi de a-i pedepsi pe cei vinovaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei
25. Forma anchetei derulate poate varia în funcţie de circumstanţe fără a fi necesară declanşarea urmăririi penale în toate cazurile (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi 94–95, CEDO 2002–VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea aminteşte că art. 2 menţionat mai sus nu implică nici dreptul de a declanşa o anchetă penală împotriva unui terţ sau ca acesta să fie condamnat la sancţiuni de natură penală, nici o obligaţie de rezultat care ar presupune că orice urmărire penală trebuie să se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47.287/99, paragraful 70, CEDO 2004–I). În special, în ipoteza în care se pune problema respectării unei reglementări care are ca obiect protecţia vieţii, acest articol impune organizarea unui sistem judiciar de anchetă eficace la finalizarea căreia să nu existe nicio aparenţă de apreciere arbitrară a faptelor care s-au aflat la originea decesului (Bone împotriva Franţei (dec.), nr. 69.869/01, 1 martie 2005).
26. În această privinţă, când se pune problema anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citată mai sus, paragraful 51; Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi 94–95, CEDO 2002-VIII, şi Furdik, citată mai sus).
27. Mai întâi, Curtea observă că, în speţă, Parchetul a deschis imediat o anchetă penală cu privire la decesul lui M.D. şi a solicitat Institutului de Medicină Legală efectuarea unei examinări medico-legale. În urma acestei examinări, IML a precizat că decesul era datorat bolilor cardiace de care nimeni nu avea cunoştinţă şi care nu puteau fi descoperite în urma unui control medical de rutină, în lipsa simptomelor specifice precizate de către bolnav. În plus, Inspectoratul Teritorial de Muncă a examinat decesul în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor care reglementează dreptul muncii. Raportul său din 16 decembrie 2003 menţiona cauzele decesului, indicând în principal concluziile IML şi în secundar nerespectarea de către societatea F. a art. 11 lit. i) din Regulamentul de protecţie a muncii, având în vedere acceptarea la muncă a lui M.D. deşi acesta se afla în stare de oboseală. Curtea constată, în acelaşi timp, că reclamanta a fost invitată de Parchet să facă o declaraţie şi să consulte dosarul de cercetare penală, chiar dacă ea a trebuit să facă demersuri în acest sens. La finalizarea unei proceduri judiciare, printr-o hotărâre definitivă din data de 12 mai 2005, Tribunalul Tulcea a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchet la 18 noiembrie 2004.
28. În această privinţă, Curtea constată că elementele menţionate mai sus contrazic ipoteza prezentată de reclamanţi cu privire la absenţa unei anchete a autorităţilor care să permită clarificarea circumstanţelor decesului (a se vedea, mutatis mutandis, Bone, citată mai sus). Faptul că reclamanţii au o teză diferită în ceea ce priveşte cauzele decesului, teză pe care, de altfel, au avut ocazia să o susţină în cursul procedurii penale, nu influenţează în niciun fel această constatare.
29. Curtea aminteşte apoi că art. 2 citat mai sus nu implică dreptul de a declanşa urmărirea sau condamnarea penală a unor terţi şi consideră că soluţia autorităţi lor în ceea ce priveşte inexistenţa unei responsabilităţi de natură penală cu privire la decesul lui M.D. nu ar putea ridica o problemă prin prisma acestui articol, având în vedere lipsa oricărei aparenţe de arbitrar în aprecierea de către organele de anchetă a faptelor aflate la originea decesului. Desigur, Inspectoratul Teritorial de Muncă a concluzionat, fără a aplica şi sancţiuni, că societatea F. şi-a încălcat o obligaţie de supraveghere acceptându-l pe M.D. la muncă în condiţiile în care acesta se afla în stare de oboseală. Totuşi, în ceea ce priveşte faptele care ar putea fi considerate o omisiune sau neglijenţă şi care nu au fost analizate din punctul de vedere al legii penale de către autorităţi, statul era obligat, în virtutea obligaţiilor sale pozitive, să ofere reclamanţilor posibilitatea exercitării unui recurs în care să fie analizată responsabilitatea societăţii F. şi, dacă era cazul, să obţină aplicarea oricărei sancţiuni civile necesare, precum plata de despăgubiri (Mastromatteo, citată mai sus, paragrafele 90 şi 94–95, şi Furdik, citată mai sus).
30. De altfel, Curtea observă că reclamanţii au introdus o acţiune împotriva societăţii F. solicitând plata de despăgubiri pentru neregulile pretinse care ar fi contribuit la decesul lui M.D. Curtea relevă că există o jurisprudenţă internă bazată pe art. 998–999 din Codul civil şi pe dispoziţiile Codului muncii, prin care victimele accidentelor de muncă au avut posibilitatea să le fie analizată pe fond problema responsabilităţii angajatorului şi, dacă era cazul, să obţină repararea prejudiciului suferit. Faptul că în unele dintre aceste proceduri, cum s-a întâmplat şi în cauza prezentă, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că faptele pertinente nu angajau răspunderea penală a angajatorului, nu a împiedicat examinarea faptelor în fond de către instanţele civile (paragrafele 18–19 de mai sus).
31. Din aceste elemente, Curtea deduce că procedura de mai sus îndeplinea condiţiile impuse de jurisprudenţă Curţii în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale care revin statelor şi relevă că reclamanţii nu au exercitat această cale de recurs intern împotriva societăţii F. (a se vedea, mutatis mutandis, Murillo Saldias şi alţii împotriva Spaniei (dec.), nr. 76.973/01, 28 noiembrie 2006).
32. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu ar putea reproşa autorităţilor că nu le-au pus la dispoziţie un sistem judiciar adecvat care să permită clarificarea circumstanţelor decesului lui M.D. şi sancţionarea vinovaţilor. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4
33. Reclamanţii se plâng în esenţă cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006 ale Tribunalului Tulcea care au restrâns exercitarea dreptului lor de a circula liber pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
34. Curtea observă că reclamanţii nu au introdus recurs împotriva deciziilor menţionate mai sus. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor interne de recurs, în temeiul art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier