Incalcarea dreptului la un proces echitabil si a dreptului de proprietate – Bartos vs Romania

[MC], nr. 28.342/95, alin. 62, CEDO 1999-VII).

33. Totuşi, Guvernul subliniază că în prezenta cauză, spre deosebire de cauza citată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data ultimei hotărâri contestate şi că el nu a fost expresia puterii discreţionare a procurorului general.

34. Guvernul consideră că, prin respingerea cererii de restituire a costului lucrărilor efectuate de soţii L. şi obligarea acestora la plata către reclamantă a chiriilor, Tribunalul şi Curtea de Apel au comis o gravă eroare în aprecierea faptelor şi aplicarea dreptului, în condiţiile în care lucrările respective au dus la creşterea valorii imobilului şi niciun contract de închiriere nu a fost încheiat cu reclamanta.

35. În consecinţă, Guvernul apreciază că introducerea unui recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie era singura posibilitate pentru a restabili ordinea juridică afectată de erorile instanţelor sus-menţionate.

36. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi insistă asupra faptului că anularea deciziilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea adaugă că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a dat în acelaşi timp dovadă de lipsă de independenţă şi imparţialitate.

37. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor-părţi.

38. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, printre altele, ca soluţia stabilită în mod definitiv de către instanţe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorii doar pentru a obţine o nouă analiză a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

39. În cauza de faţă, având în vedere susţinerile Guvernului în sensul că deciziile din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 erau rezultatul unei erori în aprecierea faptelor şi aplicarea dreptului, Curtea reaminteşte că simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere cu privire la un subiect nu este un motiv suficient pentru a determina rejudecarea unei cauze (Riabykh, citată mai sus, § 52).

40. În ceea ce priveşte termenul pentru introducerea recursului în anulare, chiar dacă în prezenta cauză, spre deosebire de situaţia din Cauza Brumărescu, citată mai sus, în care procurorul general nu trebuia să respecte niciun termen, exercitarea acestei căi extraordinare de recurs a avut loc în termenul legal prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă, Curtea consideră că această diferenţă nu este de natură să determine o soluţie diferită faţă de cea din Cauza Brumărescu (a se vedea, de asemenea, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).

41. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea deciziilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001 a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamantei.

42. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

43. Având în vedere concluziile anterioare, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere al reclamantei referitor la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, acest capăt de cerere constituind doar un aspect particular al dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de către Curte.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

44. Reclamanta se plânge că Hotărârea din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.“

A. Cu privire la admisibilitate

45. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

B. Cu privire la fond

46. Guvernul admite că, în temeiul hotărârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001, reclamantei i s-a recunoscut o creanţă împotriva soţilor L. şi că, de asemenea, anularea acestei creanţe, precum şi obligarea reclamantei la plata de daune au constituit o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea bunurilor. Totuşi, Guvernul consideră că ingerinţa era compatibilă cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, de vreme ce aceasta era legală şi urmărea un scop legitim.

47. În ceea ce priveşte respectarea principiului legalităţii, Guvernul arată că ingerinţa se bazează pe dispoziţiile art. 330 şi 3301 din Codul de procedură civilă, astfel cum erau acestea redactate la momentul faptelor.

48. În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, Guvernul susţine că ingerinţa era necesară pentru a restabili ordinea juridică în urma erorii comise de către Tribunal şi Curtea de Apel.

49. În sfârşit, Guvernul consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a avut consecinţe reale asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantei, în condiţiile în care soţii L. nu au solicitat restituirea sumei pe care i-au plătit-o.

50. Reclamanta insistă asupra faptului că Decizia din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a dus la o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor.

51. Curtea observă mai întâi că nu se contestă faptul că, în baza hotărârilor definitive din 24 aprilie şi 24 septembrie 2001, reclamanta avea o creanţă suficient de bine determinată pentru a fi exigibilă. De altfel, soţii L. i-au plătit suma în litigiu, de care a putut să se bucure în mod nestingherit până la decizia Curţii Supreme de Justiţie care a anulat această creanţă şi a obligat-o la plata de despăgubiri pentru lucrările efectuate de soţii L.

52. Chiar dacă până acum şi în ciuda începerii unei proceduri de executare silită având ca obiect bunurile sale reclamanta nu s-a conformat încă deciziei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea consideră că anularea creanţei sale şi obligarea la plata de despăgubiri au avut ca efect lipsirea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A., citată mai sus, § 44).

53. O lipsire de proprietate care intră sub incidenţa acestei norme se poate justifica doar dacă se demonstrează în special că aceasta a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Brumărescu, citată mai sus, §§ 73–74).

54. În speţă, Curtea observă în special că nu se contestă că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, şi anume dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la recursul în anulare.

55. În ceea ce priveşte justificarea acestei ingerinţe, Curtea observă că Guvernul susţine că intervenţia procurorului general era necesară pentru a restabili ordinea juridică pe care erorile de judecată ale Tribunalului şi Curţii de Apel au încălcat-o.

56. În această privinţă, Curtea reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării capătului de cerere cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume că respectarea principiului securităţii raporturilor juridice interzice ca hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritatea de lucru judecat să fie repuse în discuţie pentru simplul motiv că există două puncte de vedere asupra chestiunii respective. Or, în cauza de faţă Curtea observă, pe de o parte, că soţii L. au beneficiat de o hotărâre în primă instanţă şi de două căi ordinare de atac pentru a-şi prezenta argumentele şi, pe de altă parte, că procurorul general nu a ridicat în faţa Curţii Supreme de Justiţie niciun argument nou care să nu fi fost analizat în mod corespunzător de instanţele ordinare.

57. Dincolo de aceste aspecte, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, având în vedere că intervenţia procurorului general, după soluţionarea unei proceduri în care acesta nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanţei reclamantei, ci şi la obligarea acesteia la plata de despăgubiri, Curtea consideră că o atingere atât de radicală adusă drepturilor reclamantei a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi exigenţele interesului general.

58. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Cu privire la celelalte încălcări pretinse

59. Reclamanta se consideră victimă a „numeroase nedreptăţi“, care ar constitui tot atâtea încălcări ale dreptului la viaţă, la libertate şi siguranţă, la respectarea vieţii familiale, la un recurs efectiv, la libertatea de circulaţie şi la interzicerea abuzului de drept, garantate de art. 2, 5, 8, 13 şi 17 din Convenţie şi de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie.

60. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze susţinerile formulate, Curtea nu a descoperit nicio aparenţă de încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi de protocoalele sale.

61. Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

62. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciul

63. Reclamanta a solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 40.750 EUR reprezentând chiriile de care a fost lipsită între 1 iunie 1994 şi 31 martie 2000. Ea solicită, de asemenea, 586 EUR pentru daunele aduse imobilului de soţii L.

64. Ea solicită 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza imposibilităţii de a utiliza imobilul şi a suferinţei pe care i-a provocat-o decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a lipsit de efecte o procedură judiciară derulată pe mai mulţi ani.

65. Guvernul contestă aceste pretenţii. El arată că prin Hotărârea din 24 aprilie 2001 Tribunalul Braşov a acordat reclamantei o despăgubire pentru chiriile neîncasate şi pentru distrugerile provocate imobilului. El adaugă că, în ciuda anulării acestei hotărâri de către Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta încă nu a restituit această sumă soţilor L.

66. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul afirmă că nu există nicio legătură directă între încălcările pretinse şi un eventual prejudiciu moral.

67. Curtea constată că reclamantei i s-a plătit suma acordată prin Hotărârea din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Braşov, fiind în continuare în posesia acesteia. De asemenea, Curtea observă că, în ciuda unei proceduri de executare silită aflate în derulare, reclamanta nu a plătit soţilor L. despăgubirile la care a fost obligată prin Decizia din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

68. Prin urmare, Curtea consideră că nicio sumă nu ar putea fi acordată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.

69. În ceea ce priveşte repararea prejudiciului moral, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral de necontestat ca urmare a anulării creanţei sale şi a obligării sale la plata de despăgubiri.

70. Având în vedere ansamblul elementelor disponibile şi statuând în echitate, conform dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale.

B. Costurile şi cheltuielile de judecată

71. Reclamanta solicită restituirea sumei de 955 EUR cu titlu de costuri din procedura internă, reprezentând cheltuieli diverse precum plata taxei de timbru, fotocopii, expertize tehnice şi cheltuieli de transport. Ea solicită în plus 210 EUR pentru cheltuielile cu procedura în faţa Curţii.

72. Guvernul nu se opune la restituirea cheltuielilor suportate, cu condiţia prezentării documentelor doveditoare. Totuşi, el subliniază că în cadrul procedurii interne reclamantei i s-a restituit deja o parte din costurile prezentate în cadrul acestei proceduri.

73. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care s-a făcut dovada realităţii, a necesităţii şi a caracterului rezonabil din punctul de vedere al cuantumului acestora.

74. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile implicate de procedura în faţa instanţelor naţionale ordinare, Curtea observă mai ales că prin Hotărârea din 24 aprilie 2001, confirmată prin Decizia Curţii de Apel Braşov din 24 septembrie 2001, s-a dispus restituirea acestora reclamantei.

75. Apoi Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a anulării de către Curtea Supremă de Justiţie a celor două decizii sus-menţionate. Astfel, se impune să se acorde reclamantei costurile şi cheltuielile aferente procedurii derulate în faţa acestei din urmă instanţe.

76. În ceea ce priveşte cheltuielile implicate de procedura în faţa sa, Curtea observă că reclamanta, care a beneficiat de asistenţa judiciară a Consiliului Europei, locuieşte în Ungaria şi a efectuat cheltuieli suplimentare pentru corespondenţa cu Curtea şi cu avocatul său, precum şi pentru mai multe călătorii efectuate în România pentru necesităţi legate de prezenta plângere.

77. Analizând elementele aflate la dispoziţia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantei suma de 1.000 EUR pentru toate costurile şi cheltuielile.

C. Dobânzile moratorii

78. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:

1.(i)
2.000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciul moral;

2.(ii)
1.000 EUR (una mie euro) pentru costuri şi cheltuieli;

3.(iii)
orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit cu privire la aceste sume;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul pretenţiilor.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 20 iulie 2006, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Boštjan M. Zupančič,

preşedinte

Vincent Berger,

grefier