Pe 26 ianuarie 2010 au fost promovate de către Procurorul General al României, 2 recursuri în interesul legii în materie penală.

Recursurile au avut ca obiect:

Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază trei orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel:

1. Potrivit unei jurisprudenţe se apreciază că instanţa se pronunţă asupra cererii de prelungire a dreptului de circulaţie prin încheiere, în şedinţă publică sau în camera de consiliu, cu citarea părţilor, fără a preciza dacă aceasta este sau nu supusă unei căi de atac, sau cu menţiunea că se atacă cu apel sau recurs „odată cu fondul”, sau recurs „în 10 zile de la comunicare (Anexele 1 – 97).

2. În aceeaşi materie, alte instanţe s-au pronunţat în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o încheiere, cu menţiunea că este supusă apelului sau recursului „odată cu fondul”, sau căii de atac a recursului „în 10 zile de la comunicare” sau „în 15 zile de la comunicare”, ori fără a preciza dacă aceasta este sau nu supusă unei căi de atac (Anexele 98 – 180).

3. Unele instanţe au soluţionat cererea de prelungire a dreptului de circulaţie în şedinţă publică sau în camera de consiliu, cu citarea sau fără citarea părţilor, printr-o încheiere, fără a recunoaşte existenţa unei căi de atac (Anexele 181 – 204).

Sintetizând concluziile examenului jurisprudenţial şi sistematizându-le pe cele 3 aspecte urmărite (citarea părţilor, publicitatea şedinţei de judecată şi existenţa căii de atac) rezultă două orientări majore de practică:

– prima  orientare care procedează la citarea părţilor, judecând cauza în şedinţă publică şi recunoscând existenţa unei căi de atac separate sau, cel puţin odată cu fondul;

– a doua orientare contrară, care judecă în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi fără a recunoaşte existenţa vreunei căi de atac.

Se impune a fi precizat că identificarea celor două orientări este teoretică, impusă de nevoi de analiză; în practică regăsindu-se, aşa cum rezultă din cele deja prezentate, poziţii mixte ale instanţelor cu privire la cele 3 aspecte menţionate.

  • A se stabili cine are calitatea de parte vătămată sau parte civilă în ipoteza infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46 din 19 martie 2008 (Codul silvic) vizând fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice.

Examenul jurisprudenţei actuale în materie penală evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel:

1. Într-o primă abordare, în cazul infracţiunilor silvice având ca obiect fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, instanţele au reţinut că poate avea calitatea de parte vătămată sau parte civilă numai proprietarul fondului forestier – persoană fizică sau juridică – întrucât prejudiciul a fost creat în patrimoniul său, cu excepţia situaţiei în care acesta este chiar subiectul activ al faptei (Anexele 1 – 36).

2. În cea de-a doua orientare s-a considerat că, într-o astfel de ipoteză, calitatea procesuală de parte vătămată sau parte civilă revine atât proprietarului fondului forestier (cu excepţia amintită), cât şi Ocolului silvic sau Direcţiei silvice care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii.

În argumentarea soluţiei au fost invocate prevederile art. 33 alin. (2) lit. e) şi art. 105 alin. (1), (3) din Legea nr. 46/2008, conform cărora prejudiciul adus pădurii, reprezentând 50 % din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier proprietate privată, este destinat fondului de conservare şi regenerare a pădurilor şi se recuperează de ocolul silvic care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii, în calitate de reprezentant al statului (Anexele 37 – 46).

Apreciez că această din urmă soluţie este cea legală.